„Ne va lipsi și ne va fi dor…” Mesaje emoționante după decesul lui Dorel Paraschiv, parte a Muzeului de Istorie și Arheologie Tulcea

Muzeul de Istorie și Arheologie Tulcea se confruntă cu o pierdere profundă, după trecerea la cele veșnice a colegului lor, Dorel Paraschiv, cercetător la Muzeul de Istorie și Arheologie Tulcea. Acesta a fost descris de colegi și prieteni ca un om dedicat, generos și deosebit, ale cărui contribuții au lăsat o amprentă importantă în cadrul instituției.

Dr. Dorel Paraschiv a fost responsabil științific al șantierelor arheologice Orgame / Argamum - Jurilovca și (L)Ibida - Slava Rusă. 

Mesajele de condoleanțe au curs pe rețelele de socializare:

„Dumnezeu să-l aibă în grijă!”

„Sincere condoleanțe și nu pot crede! Dumnezeu să-l ocrotească! Un OM MINUNAT! Drum lin către stele, Dorel!”

„Condoleanțe familiei Paraschiv! Ne va lipsi și ne va fi dor …”

 „Ce veste tristă… Dumnezeu să-l odihnească în Lumina Sa!”

 „Drum lin către îngeri, domnule Dorel Paraschiv! Cetatea Ibida rămâne mai săracă, dar amintirea prezenței dumneavoastră va dăinui în murmurul pietrelor și în freamătul poveștilor ce nu se vor uita.”


 „Astăzi a plecat, mai departe, dar totuși rămas mereu aici, statornicul slujitor și Împărat al Cetății Argamum. Dorel Paraschiv, nu știu, nu pot și nu vreau să-mi iau rămas bun! Pot doar să las o poveste, o poveste despre cer și pămant, despre stuf și apă, despre mersul mai departe. Pentru că tu vei fi mereu acolo, în locul ăla vrăjit! Această poveste ți-e dedicată dintotdeauna, doar că azi o spun iar, cu lacrimi și în piept mi se înoadă dureros intrebările - De ce? De ce așa?
Mergi mai departe, Mergi mai departe, …șopteau toate! ...Și ai plecat.

Nu știu cum îl chema pe numele lui adevărat. Cred că nu am știut niciodată. Toată lumea îl știa ca Nea Vavil. Când l-am cunoscut era la vârsta maturității coapte, sau doar așa presupuneam, pentru că făcea parte din acea categorie de oameni pentru care vârsta e doar o noțiune abstractă. Renunțase demult la rubașca neamului său în favoarea unei salopete devenite vineții de vânt și vreme, iar mersul și-l purta în aceleași cizme de cauciuc nedefinite. Nimic din toată alcătuirea lui nu era mai extraordinar ca pălaria. Cu forma și culoarea ei incerte devenise parte din ființa lui, se contopise cu privirea și firea, dăruindu-i altă fizionomie și un soi de măreție epică ce inspira respectul cuvenit locului și omului.

Era că pământul ăla pe care îl stăpânea și păzea, într-un fel mimetic, confundându-se până la identitate cu ce era în jur. Și în jur erau patru lucruri importante: cerul, apa, cetatea adormită și nemărginirea întreruptă doar de câte un mormânt străvechi, ce tulbura linia calmă a orizontului. Toate celelalte și noi toți ceilalți eram doar întâmplări. Ni se permisese la toți, mai mult sau mai puțin, să fim parte la miracolul de acolo, să trăim atemporal, să observăm, să respirăm și să luăm apoi cu noi un strop de nemurire, bine temperată. Aveam, în vremea aceea de miere a timpului ce mi-a fost dat, insolența unei fiare tinere cu dinții albi sclipind în soare, superbia tinereții și curiozitatea îndărătnică a nesiguranței începutului.

Vavil era un soi de spirit al locului, de cele mai multe ori binevoitor, câteodată întunecat, un amestec de candoare, gingășie, pricepere, meșteșug, încăpățânare și cruzime inocentă. Avea acea seninătate a celui ce știe bine rostul cărării lui. Viața i se petrecea între certitudinile lui, împărțite între trei culori de zi, toate cu nuanțe schimbătoare. Verdele ierbii, ce devenea galben în arșiță, verdele închis al stufului, cu moțurile cafenii ce se legănau în adieri, foșnind tăios, zgâriind urechea. Apoi se întrupa albul cenușiu al zidurilor, uneori sclipindu-și cuarțul în soarele arzător. Nuanțele zidurilor se împleteau adesea cu cele ale norilor ce se alergau și se desfăceau în tot felul de forme închipuite, conturate pe albastrul cerului clar și oglindite în cel verziu al apei lacului. Verde…….Alb…..Albastru………………..


Noaptea, focurile roșii mărgineau sineala apei amorțite, legănate în dansul lor ca în poveștile cu pirați. Se istorisea încă cum se legau felinarele, la Portița, de coarnele unui bou, iar marinarii nechibzuiți le confundau cu luminile așezărilor de pe coastă.

Lumea lui Vavil se depăna ritmic, după aceleași repere. Setca aruncată în zori, coșurile de răchită împletită pline cu pește scoase cam pe la 8, scândurica de curățat peștele, undeva între valurile cetății, ceaunul uriaș, de vrăjitoare reprofilată și pirostriile pe care fierbea alchimic borșul de pește dat zilnic arheologilor de pe cetate, cam pe la ora 10, în loc de mic dejun.

Era stăpânul unui univers ca o vrajă cu păsări, gâze, suslici, râba varina, râba jarina, lopatka kapalnaia, lapatka kidalnaia, miros dulceag de baltă încinsă, zgomote foșnitoare și pietre linse de valurile unui golf mort. Noi eram doar musafiri temporari în vraja aia, învățând să ne bucurăm, atât cât ne lăsa mintea noastră de orășeni fugiți de-acasă, de gustul apei aduse de departe, ținute în butoaie îngropate, păzite de șerpi cuminți, apă ce doar te uda pe dinlăuntru, păstrându-ți setea de albastru.

Vavil cel cu pălărie avea doi câini galbeni și o iapă roaibă.

Stela, roaiba cu stea în frunte, înhămată la cotigă, își purta ușurel stăpânul între regatul său și casa din Jurilovca. Pășea agale, în drum spre cetate, cu Vavil pe capră, umbrit de pălarie, trăgând cuminte butoiul de apă doar menit să ne stâmpere setea. Părăsea, în arșița zilei, ultimele case ale satului de pescari, cu acoperișuri de stuf adunate, pereții albi și strălucind de albastrul ferestrelor vopsite cu grijă. În miezul zilei de la miezul verii, ulițele pustii păreau că adună toată liniștea din lume. Turlele bisericii, una mică și una mare, străjuiau toată liniștea tulburată de flori de piatră arzând în porți și de strania dantelărie a lemnului tăiat în forme melșteșugite ce alinta ferestrele albastre cu umbra răcoroasă. Plase de pescari, desfășurate leneș, cu greutățile albe ce rupeau ritmul împletiturii, petreceau calea cu pulbere ce ducea către cetatea agățată de Capul Dolojman.
Acolo, în regatul lui Vavil, Stela își petrecea timpul ei de cal cuminte, bătând verdele gălbui cu copita, apărând deodată pe malul apei, fiind nicăieri și peste tot. Uneori te atingea ușor cu botul pe umăr pentru zahăr sau doar așa, pentru o vorbă bună. Dimineața o zăream, siluetă statornică pe valul cetății, profilată pe întinderea apei către Portița, în liniștea răsăritului sfâșiată de scârțâitul roabelor ce se înșirau către cetate, năstrușnice unelte de a descoperi o lume ce ne arăta doar ceea ce credea ea de cuviință.

Într-una din zile, călduroasă din cale-afară, Vavil a înhămat-o pe Stela, cam după masa de la ora 10 și l-am văzut dispărând, în praful ridicat de trap, pe drumul ce șerpuia printre mormintele ascunse. Mergea către Sălcioara, cu trebi de el știute. La vremea amiezii târzii, când terminam noi lucru, nici calul și nici stapânul nu se vedeau încă, lucru neobișnuit în ritmul zilelor noastre. Târziu, în colbul dintre mormintele ascunse, a prins a se contura o mogâldeață ce venea către noi, odată cu apusul. Cu greu am înțeles că omulețul pipernicit, cu capul descoperit și umerii căzuți, ce s-a întors era Vavil. Pălăria dispăruse și odată cu ea tot omul devenise altcineva. În colțul ochilor mici se frâmînta o lacrimă chinuit ascunsă.
– Ce-ai făcut nea Vavile? Unde-i Stela ?

– A murit! A murit Stela mea! ....tot repeta sacadat omulețul din fața mea, frământând în mâini pălăria. A murit de capul meu, da-mi-s-ar mintea cea de pe urmă! A crăpat inima în ea că nu am avut minte, iar de-am avut mi-a luat-o Dumnezeu pentru păcate grele!
– Cum așa? am întrebat eu, uimită fiind încă de transformarea sa.

– Păi așa! Că dacă e să nu fie, nu e! Am zburat spre Sălcioara iar când am ajuns unde îmi era treaba, Stela era plină de spume, căci o muncisem de minte proastă. Soarele ardea sus iar arșița era mare și mi-a fost gândul s-o adap. I-am scos o galeată de apă, i-am dat-o, am băut și eu o cană. Apoi altă cană am aruncat-o pe cap că fierbeau creierii în mine. Și m-am gândit s-o răcoresc și pe ea. Am mai scos o găleată și-am aruncat-o pe Stela, s-o răcoresc. Și-a căzut iapa mea din picioare, că a crăpat inima in ea.
N-am îndrăznit să mai întreb ce s-a întâmplat după, cum a ajuns și ce-a făcut cu biata Stela. Dimineața următoare și toată ziua, regatul și stăpânul lui dispăruseră, ca și cum nu ar fi fost. Un omuleț chel, cu ochii mici și fața roșie își târa pașii amărâți peste tot, tot oftând și vorbind singur...Stela mea,

Stela mea...Ce-ai facut Vavile...ai omorât-o pe Stela. Ce faci tu acum, Vavile?
Stela mea, Stela mea........Ce faci tu acum, Vavile?
Nici peștele nu a mai fost pește în ziua aia, nici verdele nu a fost verde, nici zidurile nu mai desenau umbre și cred că a plouat cu tunete.
Spre seară, în amurg, dinspre valul mare, pe potecă, a apărut întâi......pălăria. Apoi, s-a întrupat iar, în măreția lui obișnuită, stăpânul locului, vorbind ușor, ca pentru sine:
– Eh…acuma ce să-i faci? A pierdut el Hitler Războiul!
Verdele ierbii devenea iarăși galben în arșiță, verdele închis al stufului, cu moțuri cafenii se legăna, din nou, în adieri, foșnind tăios, zgâriind urechea.
Apoi iarăși se întrupa albul cenușiu al zidurilor împletit cu norii ce se alergau și se desfăceau în tot felul de forme închipuite conturate pe albastrul cerului, clar și oglindite în cel verziu al apei lacului.
Mergi mai departe, Mergi mai departe, …șopteau toate!”- a scrie pe pagina de socializare Mihaela Simion. 

Muzeul transmite condoleanțe sincere familiei îndoliate și se alătură durerii celor care l-au cunoscut.



Citește și:

Doliu la Muzeul de Istorie și Arheologie Tulcea. A încetat din viață Dorel Paraschiv