Scara cerului – Irina Lucia Mihalca

 Doamne, ca un pământ sec
 şi neudat de-atâta vreme te doresc!
 Coordonată a vieţii, n-am cum să te uit,
 baţi mereu în inima mea,
 oriunde aş fugi, în tine rămân, acolo m-ai zidit!
 Amintirile tale înoată înapoi,
 pergamentul lor arde în interior,
 focul pasiunii nu se clatină, ai ritmul cuvintelor,
 în camera mea, încuietorile sunt sacre,
 tentantă cheie a inimii, până în cer mă simţi!
 
 Te sărut, îngerul meu cu aripa întinsă
 spre soare! În mine te zideşti uşor şi adânc,
 cu aceeaşi plăcere prin care
 Dumnezeu şi artistul respiră creaţia.
 
 Alături de mine pe drumul cunoaşterii,
 undeva în mine te-ai pierdut,
 nu ştii dacă te mai regăseşti, tu cel dinainte,
 demult în lumea din tine,
 undeva pe urmele mele erai,
 acum faci paşi în nemărginirea desfăşurată
 ca un cerşaf ce despică cerul
 şi, rând pe rând, te-aşează în inima mea,
 mi-auzi vocea tremurândă, plină de tonuri celeste,
 încărcată de pasiune,
 ceva divin în tot ce vibrează pe corzile ei.
 În tine ai ascuns tot cerul, frumoaso!
 Întinde-mi o mână ori deschide-mi fereastra,
 întunericul dispare şi lumina e-n toi!
 Rămâi în mine ca o stea luminoasă,
 vestind mereu o naştere, o străfulgerare
 venită din neant a căzut peste mine,
 împins de-o forţă nevăzută
 am intrat în acele adâncuri,
 cu groaza că te-ndrepţi spre nu-ştii-unde,
 atracţia spre dincolo e un miraj, ştii sigur
 că porneşti acolo şi totuşi te lupţi să rămâi aici,
 aerul tău e mereu altundeva,
 drumul mereu diferit, în mine simt privirea ta.
 
 O dulcele meu vis şi cântec al lumilor mele!
 Dumnezeu există şi l-am văzut în tine
 pe când totul era unul şi unul era-n toţi!
 Treizeci de trepte, treizeci de cuvinte,
 treizeci de stări
 şi treizeci de popasuri pe scara cerului parcurgi.
 
 Cum să-ţi dau drumul când contopită eşti cu mine?
 Deschizătoare de drumuri, ia copilul de mână,
 mergi înainte, legată de el arată-i calea,
 numai în ochii tăi poate privi cerul!
 Ai descoperit că eşti iubirea şi-acum nu vrei să o mai cauţi!