Păi de ce, măi Ducule?

De cum am intrat pe uşă am ştiut că mă aşteaptă un dar binecuvântat, cum nici nu visam după ziua blestemată ce tocmai se încheia. Chiar şi în lumina slabă a asfinţitului, îndulcită peste putinţă de sclipirile a câtorva lumânări, puteam "citi" formele atât de dragi, sub mătasea unei haine menită nu să îmbrace, ci doar să să fie support pe carnea ei pentru câteva flori ţesute din culori şi multă dragoste. Am împins uşa în urma mea, grăbit, nu atât cât să intru, ci cât să nu pătrundă altcineva nici măcar cu gândul în urma mea, sorbind din bucuria ce mă întâmpina doar pe mine.

http://www.alecuracoviceanu.ro/?p=3152