Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
15:06 24 05 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

14 iulie - ziua în care Franţa a cucerit lumea

ro

14 Jul, 2015 00:00 1316 Marime text
Se spune că atât de impresionantă a fost Căderea Bastiliei, încât rigidul filosof Immanuel Kant din Königsberg, a cărui exactitate îi determina pe concitadinii săi să-şi fixeze ceasurile după tabieturile sale, şi-ar fi amânat ora plimbării în acea după-amiază, ceea ce i-a convins pe locuitorii oraşului că s-a întâmplat ceva cu adevărat ieşit din tipare.

Indiscutabil, ziua de 14 iulie reprezintă unul dintre cele mai importante simboluri ale istoriei politice universale. Cu greu vom putea găsi un eveniment de anvergura Căderii Bastiliei care să fi afectat gândirea politică atât de mult şi care să rămână atât de bine întipărit în mentalul colectiv. Cu toate acestea, ca multe evenimente sau simboluri istorice, importanţa lui 14 iulie 1789 nu era recunoscută neapărat de contemporani, cu excepţia unui an, 1790. Oricât ar părea de ciudat astăzi, 14 iulie a fost sărbătorită public doar în anul următor Căderii Bastiliei, sub denumirea de „Sărbătoarea Federaţiei”, când Franţa a fost pentru o scurtă vreme monarhie constituţională, pentru ca apoi, timp de 90 de ani, această sărbătoare să treacă în uitare. Abia în timpul celei de-a Treia Republici, în 1880, când republicanii deveneau majoritari în Adunare, s-a pus problema alegerii unei zile naţionale. În acel moment, evocându-se atât „Căderea Bastiliei”, cât şi „Sărbătoarea Federaţiei”, Adunarea Naţională a votat în unanimitate această dată.

Totuşi, de ce este atât de importantă „Căderea Bastiliei”? La 1789, după o serie de războaie costisitoare şi pe fondul unui regim absolutist, francezii, prin caietele de doleanţe sau prin critica elitei luminate a ţării, îşi exprimaseră nemulţumirile faţă de discrepanţele din societate. Pus într-o situaţie dificilă, mai ales din punct de vedere financiar, regele Ludovic al XVI-lea acceptă să convoace Stările Generale, fapt ce nu mai avusese loc din 1614. Atât de surprinzătoare era această decizie, încât nimeni nu ştia exact care era puterea acestora. Ceea ce era clar însă este că, în ochii patrioţilor, acestea reprezentau naţiunea. Este totuşi de subliniat că din cele trei Stări făceau parte clerul, nobilimea, plus cea de-a treia stare.

Aceasta din urmă era formată dintr-o burghezie bogată, care se diferenţia de celelalte două prin faptul că nu avea aceleaşi scutiri fiscale şi nu avea acces la unele funcţii, însă nu se confunda cu masa de neprivilegiaţi. În Franţa lui 1789, dintre cele 25 de milioane de oameni, 24 nu erau reprezentate. În acest context, după ce în luna mai fuseseră convocate la Versailles, în iunie, Stările se erijează într-o Adunare Naţională. Regele, încercând contracararea pe cale militară a acestui curent, nu face altceva decât să stârnească reacţia parizienilor, care, la 14 iulie, luau cu asalt vechea fortăreaţă a Bastiliei, devenită închisoare-simbol a monarhiei absolutiste.

Deşi era greu de conştientizat în acel moment, în scurt timp se va dovedi că acel eveniment avea să influenţeze decisiv cursul istoriei. Aşa cum remarcă Eric Hobsbawm, în vreme de revoluţie, nimic nu este mai puternic decât căderea simbolurilor. Monarhia renunţa la originea ei divină, ceea ce însemna că puterea nu mai vine de la Dumnezeu, ci de la naţiune, iar în privinţa legilor, era nevoie de un text constituţional; a urmat abolirea privilegiilor, iar clerul se vede privat de bunuri şi condus printr-o „constituţie civilă” care evita opinia papei sau a regelui, transformând preoţii în funcţionari. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului punea, de asemenea, naţiunea în prim-plan, iar oamenii deveneau liberi şi egali în drepturi. La scurt timp de la formarea Adunării Generale, Mirabeau, un fost nobil îi spunea regelui: „Sire, sunteţi o persoană străină în această adunare, nu aveţi dreptul de a vorbi aici”. Cu doar doi ani înainte, în cadrul unei judecăţi, regele, care prezida şedinţa, îi răspundea ducelui d'Orleans: „Aşa este legal fiindcă aşa voiesc eu”. Franţa de secole, practic, se prăbuşise în câteva luni.

În centrul noii culturi se aflau egalitatea politică şi „raţiunea”, timp în care tot ce reprezenta tradiţionalul se schimba. Veşmintele care deosebeau oamenii erau înlocuite cu unele simple, săptămâna de şapte zile, înlocuită cu o decadă, numele lunilor anului, de asemeni în număr de zece, erau redenumite. Iar dacă în această perioadă Marea Britanie a dat revoluţia industrială, Franţa a devenit stăpâna absolută a resurselor revoluţiei în domeniul politic şi ideologic. Franţa a făcut ca noul ei tricolor să devină emblema oricărei naţiuni noi, a oferit vocabularul politicii liberale, dar şi al celei mai radicale, conceptualizarea naţionalismului, dar şi codurile de legi sau sistemul metric pentru majoritatea ţărilor. Până şi atât de intens folositul concept de stânga şi dreapta în politică provine de la aşezarea în cadrul Adunării Constituante, din 1789, cei din dreapta fiind susţinători ai vechiului regim, iar cei de la stânga, adepţii schimbării.

Toate acestea, pentru a le aminti pe cele mai cunoscute, sunt produsul Revoluţiei Franceze. Din acest punct de vedere, indiferent dacă suntem republicani sau monarhişti, susţinători sau contestatari ai acestor idei, este cert că ele joacă un rol major şi nu pot fi ignorate.


Daniel Citirigă,  Lector univ. dr. în cadrul Facultății de Istorie și Științe Politice, Universitatea „Ovidius” Constanţa

Sursa foto: media.roportal.ro

Ediția specială dedicată Zilei Naţionale a Franţei poate fi citită AICI.

Ti-a placut articolul?

Comentarii