Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
23:00 21 01 2018 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Călători străini prin Dobrogea (CLXVII.3) - Camille Allard (Franța)

ro

31 Dec, 2017 00:00 829 Marime text
Camille Allard a ocupat funcția de medic-inspector al apelor termale de la Saint-Honoré, în centrul Franței. În timpul Războiului Crimeii (1853-1856), el a făcut parte din misiunea trimisă de guvernul de la Paris în 1855, în Dobrogea otomană, în scopul construirii unui drum între Constanța și Rasova (azi, comună dunăreană în județul Constanța). Drumul urma să servească aprovizionării armatelor otomane, franceze, britanice și piemonteze/sarde (italiene) care asediau portul rus Sevastopol din Crimeea (azi, în Ucraina). A făcut parte din misiunea condusă de inginerul de drumuri Léon Lallane, inginerul Jules Michel, geologii Blondeau și Gaudin, topograful român Aninoșeanu și o gardă de opt militari. O parte a echipei a debarcat la 6 iulie 1855 la Constanța de pe nava britanică „Army and Navy”, lucrările încheindu-se la 25 noiembrie, când francezii au traversat Dunărea pe la Rasova în Țara Românească.
 
Memorialul călătoriei transdobrogene a fost publicat în 1859, la Paris, cu titlul Souvenirs d'Orient. La Dobroutcha. Institutul „N. Iorga” a folosit această ediție pentru traducerea românească din noua serie Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea. De asemenea, Allard publicase în 1857 și o lucrare profesională privind Dobrogea, cu titlul Mission médicale dans la Tatarie. Dobroutcha.
 
C. Allard este al doilea călător străin prin Dobrogea, după cărturarul otoman Evlia Celebi din secolul XVII (XXXVIII), din punctul de vedere al numărului de pagini în care descrie regiunea dintre Dunăre și Marea Neagră.
 
Capitolul IV are titlul „Stepele și satele tătărești - Valul lui Traian”
 
În timpul primei excursii din 12 iulie, Allard a observat că tumulii (morminte antice ale unor personaje importante, acoperite cu movile mari de pământ) depășeau în înălțime semnele geodezice puse de ofițerii austrieci.
 
Existența tumulilor în Dobrogea mai fusese amintită în secolul XIX și de: agentul comercial englez R. Bargrave (1652/XXXIV), lordul W. Bentick (1801/CXCIX), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), inginerul francez X. de Hell (1846/CXLIV), consulul francez în Principate A. Billecocq (1846/CXLVI) și paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV)
Deasupra ierburilor mari și a căpițelor de fân de pe câmpiile „pustii” zburau potârnichi, berze, vulturi și ereți.
 
„Odinioară”, stepele dobrogene produseseră „multe” cereale, deoarece „pretutindeni” erau vizibile cu urmele „vechilor” culturi. În 1855, Dobrogea era o „imensă” preerie, lungă de 120 km și lată de 60 km, ai cărei locuitori coseau doar fânul necesar animalelor, restul uscându-se pe loc.
 
Ca urmare, în august izbucneau, din cauze necunoscute, incendii „imense” care se stingeau singure după ce ardea tot fânul. Un astfel de incendiu au zărit francezii ajunși într-un „mic” sat tătăresc numit Karakoui/Năvodari. Focul pornise de la țărmul Dunării și după o lună ajunsese la Constanța, intendența franceză înregistrând pierderea a 300 de căpițe de fân doar într-o singură zi. Deși aspectul zonei se schimba prin dezvelirea pietrelor de mormânt, a ruinelor și a scheletelor de animale, vegetația începea să renască imediat.
Nu existau drumuri „adevărate” între „micile” centre populate din stepa dobrogeană, această situație amintindu-le militarilor francezi de cucerirea Algeriei. Membrii misiunii au constatat personal că „vechiul” drum de la Rasova (azi, comună dunăreană din județul Constanța) era doar „simpla” urmă a unei harabale (căruță mare turcească pentru cereale). Chiar și călătoria sultanului Mahmud II (1808-1839) de la Constantinopol/Istanbul la Silistra a rămas în amintirea locului numai prin „câteva” pietre comemorative, parțial distruse. Această situație avea consecințe „deplorabile” pentru Imperiul Otoman și încheierea ei reprezenta o „totală urgență”.
 
Satul turc Hassandchia/Hasancea (azi înglobat comuna Valul lui Traian), la 14 km de Marea Neagră, era prima localitate pe drumul construit de francezi de la Constanța. Era alcătuit din „câteva” cabane „mizerabile” din lemn acoperite cu stuf și săpate în pământ, unde francezii au găsit „un pic” de răcoare în căldura „insuportabilă” de la prânz. Allard a fost ospătat de un turc bătrân cu lapte, ouă și harbuz (pepene verde). În vegetația care acoperea un zid „vechi”, soldații au capturat aproape 100 de mierle roșcate.
 
Prezența comunităților turce în Dobrogea fusese semnalată și de: abatele italian L. Spallanzano (1786/LXXXVI), englezul W. Hunter (1792/XCI), lordul englez W. Bentinck (1801/XCIX), ofițerul rus de origine estonă F. Nyberg (1826/CV), ofițerul rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), ieromonahul rus Partenie (1839;1841/CXXIX), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), medicul american V. Mott (1841/CXXXII), botanistul elvețian C. Guebhart (1842/CXXXIII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXLVII), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL) și paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV).
 
Din carnea acestor păsări, bucătarul francez a gătit „cel mai delicios” pilaf la popasul din satul Mourfatlar/Murfatlar. Vânatul format din iepuri, potârnichi și dropii era „extrem de abundent”, mai ales în mărăcinii umbroși din zona valului lui Traian, fiind o pradă „ușoară” pentru lupi, vulpi și vulturi.
 
Diversitatea păsărilor la Dunărea de Jos, între care se remarcau pelicanii, a fost menționată și de: nobilul sol polonez J. Krasinski (1636/XXV), agentul comercial englez R. Bargrave (1652/XXXIV), cărturarul otoman Evlia Celebi (1656/XXXVIII.6.D), iezuitul ragusan R. Boscovich (1762/LXIV), germanul J. von Struve (1792XCII/), mineralogul englez E. Clarke (1800/XCVIII), lt.-col. rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), englezul E. Spencer (1836/CXVII), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), prințul prusian H. Puckler-Muskau (1839/CXXIII), negustorul francez J. Morot (1839/CXXIV), francezul E. Thouvenel (1839/CXXVI), englezul R. Snow (1841/CXXXI), botanistul elvețian C. Guebhart (1842/CXXXIII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLII) și paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV).
 
La șase km mai departe se afla „micul” sat tătar Omourdcha/Omurcea (sat Valea Seacă, înglobat în com. Valul lui Traian).
 
Prezența tătarilor în Dobrogea mai fusese semnalată și de alți călători străini în secolele XIV-XIX: arabul Ibn Battuta (1330/Călători I), cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), probabil baronul francez F. de Pavie (1585/XV), agentul diplomatic habsburgic A. Radibrat (1603/XXI), episcopul catolic P. Baksic (1640/XXX), cărturarul otoman Evlia Celebi (1659/XXXVIII.7.A), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), nobilul sol polonez R. Leszczynski (1700/XLIV) și diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), ofițerul de marină britanic W. Smith (1792/XC), agentul comercial german M. Gruneweg (1582/XCIV.1; 1583/XCIV.2; 1584/XCIV.3; 1585-1586/XCIV.4/s), nobilul sol austriac G. von Egenberg (1593/XCV/s), ofițerul rus de origine estonă F. Nyberg (1826/CV), scriitorul danez H. Andersen (/CXXX), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII) și polonezul convertit la islam M. Czajkowski/Sadyk-pașa (1854/CLXIII).
 
După 21 km erau vizibile ruinele vechiului Murfatlar.
 
Apoi, drumul francez traversa Carachioi, tradus de Allard prin „satul negru” (kara + kioi).
 
La trei km la stânga se afla noul Murfatlar, ai cărui locuitori tătari trăiau în bordeie „sărmane”, pe acoperișul cărora se afla câte un cuib de barză. Seara, ca „în timpurile biblice”, localnicii se strângeau la puțuri pentru a-și adăpa boii și caii.
 
Deși tătarii erau păstori și nomazi, în Dobrogea ei trăiau în nouă sate conduse de un han cu reședința la Alacapo/Alacap (azi, com. Poarta Albă, în județul Constanța). Așezările erau compuse din bordeie și case de doi-trei metri înălțime, construite din nuiele, tencuite cu bălegar de vacă și acoperite cu stuf sau pământ bătătorit. Ca materiale de construcții erau folosite pietre din ruine grecești, romane și genoveze, precum și calupuri din excrementele animalelor domestice uscate la soare. Combustibilul pentru foc consta din aceleași calupuri și scaieți. În jurul locuințelor se aflau câmpuri cultivate cu pepeni verzi și galbeni, porumb și mei.
 
Deși familiile tătare părăseau așezările deseori și pentru timp îndelungat pentru a-și procura „mijloacele de existență”, medicul francez era de părere că ele nu pot fi considerate nomade, deoarece reveneau „în mod obișnuit” la locuințele lor. Harabalele tătarilor, care erau construite exclusiv din lemn și erau trase de boi, au făcut servicii „foarte mari” misiunii franceze. Dacă la sosirea sa, la 1 iunie, intendentul Blondeau găsise doar 50 de atelaje, la 1 ianuarie dispunea de 1.000 și Allard presupunea că existaseră 2.000 înainte de invazia rusă.
 
La fel de eficiente au fost harabalele bulgarilor, care însă „abia” putuseră fi folosite la lucrările terestre și la strânsul fânului.
 
Prezența bulgarilor în Dobrogea a fost semnalată și de alți călători străini în secolele XVI- XIX: călugărul franciscan J. Arsengo (1581/XI), episcopul catolic P. Baksic (1640/XXX), clericul rus I. Travelski (1651/XXXII), episcopul catolic F. Stanislavov (ante 1659/XXXVI), clericul creștin sirian Paul de Alep (1653/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1659/XXXVIII.7.B), nobilul sol polonez J. Gninski (1677/XLI), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1714/LIII.2), diplomatul rus de origine scoțiană J. B. Of Antermony (1738/LVII), diplomatul maghiar curut M. Kelemen (1738/LVIII), iezuitul ragusan G. Boscovich (Dubrovnik; 1762/LXIV), diplomatul polonez K. Chrzanowski (1780/LXXVI), contele francez d`Hauterive (1785/LXXXII), lt. col rus de origine finlandeză G. Ramsay (1830/CIX), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), englezul R. Snow (1831/CXXXI), reverendul englez G. Fisk (1842/CXXXIV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL) și paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV).
 
 
Ca toată familia mongolilor, tătarii aveau „instincte belicoase și geniul distrugerii” și, deși turcii îi acuzau de brigandaj, membrii misiunii nu au avut probleme din cauza lor, chiar dacă se deplasau fără escortă. Mai mult, Allard considera că tătarii nu aveau literatură, istorie și „nici un fel de cultură a artelor”. Totuși, tătarii erau „mai expansivi și mai pasionali” decât turcii, exprimându-și recunoștința pentru asistența medicală prin termeni „foarte expresivi”. Autorul presupunea că lipsa moscheilor și a clericilor din așezările tătarilor era determinată de „o mare indiferență religioasă”: „Să fie drept cauză marea lor mizerie?”
 
În ceea ce privește „monopolul” brigandajului, medicul îl atribuia bașbuzucilor (numiți de el „capete nebune”), voluntari care pe timp de război jefuiau dușmanul și pe timp de pace pe civili.
 
La Carachioi, inițial tătarii au fost „bănuitori”, dar după ce au admirat armele europenilor, au început să se poarte „foarte cordial”, dăruindu-le ouă, lapte și găini. Cu toate acestea, femeia tătară a rămas „mult mai sălbatică” și la apropierea francezilor „fugea de rupea pământul”. Doctorul a mărturisit „o mare afecțiune” pentru locuitorii acestui sat, care aveau mereu pentru el „salamalekuri și strângeri de mână”. Încrederea unuia dintre ei a mers până acolo încât i-a cerut să consulte ochiul unei tinere din „haremul” său, dar în timpul cercetării, femeia și-a ținut acoperit restul feței. Occidentalul a fost surprins de „curățenia și ordinea” din casă și „destul de mirat” de existența unui pat european și a unui raft de cărți!
 
Pe platoul dintre Carachioi și Ivrinetz/Ivrinezu Mic (sat în comuna Peștera, în județul Constanța) se afla un puț de 30 m. Pentru scoaterea apei de la o adâncime așa de mare, fântâna era prevăzută cu „un soi de bobină” verticală și mobilă, pe care era înfășurată o frânghie, la care călătorul trebuia să-și înhame calul. Puțurile mai mici erau prevăzute cu o bârnă care oscila pe un pivot și care avea la un capăt o găleată, iar la celălalt o contragreutate, la care se adăuga un trunchi de copac scobit pentru adăparea animalelor. Adâncimea puțurilor depindea de înălțimea locului și de nivelul izvorului. Apa din cele șapte puțuri din Carachioi era „excelentă”, dar în alte părți era „sălcie detestabilă”. Puțurile din stepă și din satele ruinate erau „periculoase” pentru drumurile de noapte, deoarece erau lipsite de ghizduri.
 
Problema apei în Dobrogea fusese remarcată și de alți călători străini din secolele XV-XVIII: prizonierul italian G. Angiolello (1476/V), negustorul italian P. Giorgio (ante 1595/XVIII), episcopul catolic P. Baksic (1641/XXX), agentul comercial englez R. Bargrave (1652/XXXIV), diplomatul suedez P. Jamjouglou (1746/LX), iezuitul ragusan R. Boscovici (1762/LXIV), germanul J. von Struve (1794/XCII) și ofițerul francez C. Fay (1854/CLXII).
 
Deasupra lacului Carasu („cara”=neagră + „su”=apă) erau vizibile stoluri de păsări acvatice care aruncau reflexe albe pe apele negre ale lacului.
 
Stepa de o „măreție monotonă” se sfârșea prin platouri, separate de Rasova de văile „adânci” de la Ivrinez - Enichioi și Kara-Manché/Caramanciu, care traversau drumul.
 
În continuare, Allard descrie linia antică de apărare denumită Valul lui Traian.
 
Referiri despre istoria antică a Dobrogei au mai făcut și alți călători străini în secolele XV - XIX: cavalerul burgund / francez W. de Wavrin (1445/IV), nobilul poet polonez E. Otwinowski (1557/VII), cărturarul Iacob Paleologul (1573/IX), cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), călugărul franciscan J. Arsengo (1581/XI), negustorul englez J. Newberie (1582/XII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584-1585/XIII), baronul francez F. de Pavie (1585/XIV), cărturarul olandez J. van der Doris (1597/XX), diplomatul suedez de origine germană C. Hiltebrandt (1657/XXXV), pastorul luteran suedez M. Eneman (1709/L), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1711/LIII; 1714/LIV), diplomatul rus de origine scoțiană J. B. of Antermony (1738/LVII), nobilul grec M. Katsaitis (Veneția; 1742/LIX), iezuitul G. R. Boscovich (Republica Ragusa; 1762/LXIV), nobilul sol polonez T. Alexandrovici (1766/LXVII), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LIX), contele francez d`Antraigues (1779/LXXIV), diplomatul rus de origine germană J. von Struve (1794/XCII), agentul comercial german M. Gruneweg (1582/XCIV.1/s), lordul englez W. Bentinck (1801/XCIX), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenstrom (1830/CVIII), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), ofițerul maritim britanic A. Slade (1838/CXXV), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), englezul R. Snow (1841/CXXXI), reverendul G. Fisk (1842/CXXXIV), austriaca L. Pfeiffer (1842/CXXXV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI), vicontesa franțuzoaică de Saint-Mars (1845/CXLI), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), diplomatul francez A. Billecocq (1846/CXLVI), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), artistul plastic francez C. Doussault (1843/CLVIII), economistul francez T. Lefebvre (1853;1857/CLX), polonezul convertit la islam M. Czajkowski/Sadyk-pașa (1854/CLXIII) și medicul francez F. Quesnoy (1854/CLXV).
 
Surse foto:      
https://istoriiregasite.files.wordpress.com/2012/01/tarile-romane-in-secolele-xviii-xix.jpg
http://www.ziuaconstanta.ro/http://www.ziuaconstanta.ro/images/stories/2016/05/03/poze/1/deschidere---harta-judet-constanta.jpg
http://img.carpati.org/users/gi/gigi/gigicepoiu/editor/Tumuli/macin__tl._-col.jpg
http://www.artatraditionala.ro/photogallery/arta/Bazargic,-colibe-tataresti.jpg
http://www.romanianmuseum.com/Romania/RomaniaEthnoSLAVSdobrogea.html
http://1.bp.blogspot.com/-7Xw_LBbAhPs/VbYbN26yq3I/AAAAAAAAAlg/ZnyamLMlRdo/s1600/fantani20.jpg
http://www.info-delta.ro/archive/galerie/3521_BERZE%20-%20FOTO%20VALERIU%20LEONOV%20(5).jpg
http://www.xplorio.ro/wp-content/2009/02/valul_lui_traian_001.jpg
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mahmud_al_II-lea_al_Imperiului_Otoman#/media/File:Sultan_Mahmud_II.jpg
 
Documentare:
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Daniela Bușă, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul VI, Editura Academiei Române, București, 2009.
http://www.ziuaconstanta.ro/http://www.ziuaconstanta.ro/images/stories/2016/11/04/1_Pic/calatori_prin_dobrogea/logo_institut_istorie_nicolae_iorga.jpg
http://p.calameoassets.com/120407224509-e25cca3b0021850d6afdb267f812b16a/p1.jpg
http://www.acad.ro/com2011/img1006Aman/DSCN0668.jpg
http://www.bibliomonde.com/images/img_auteur_3473.jpg
http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k63686197/f9.highres
 
Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.
 
Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa

Călătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja


Călători străini prin Dobrogea (CLXVII.1) - Camille Allard (Franța) (galerie foto)
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii