Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
23:48 17 12 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

avocatura.com Avocatul Secret, S2 E03 - „Am cunoscut procurori, din cadrul DNA, care sufereau când realizau câtă corupţie există în România“

ro

12 Mar, 2015 00:00 1279 Marime text
Numărul procurorilor corupți, care apără infractorii, este extrem de mic. Prin numărul lor şi prin modalitatea în care se manifestă, ei nu pot reprezenta o caracteristică a sistemului. Marea majoritate a procurorilor îşi iubesc profesia, trăiesc drame de ordin moral atunci când nu reuşesc să stârpească sau să limiteze efectele unui fenomen infracţional amplu: de exemplu, evaziunea fiscală. Am cunoscut procurori care suferă conştientizând cât de multă evaziune fiscală există în România.

La fel cum am cunoscut procurori, e adevărat, din cadrul DNA-ului, care sufereau în mod real când îşi dădeau seama câtă corupţie există în România. Am cunoscut procurori care sufereau extraordinar de mult când conştientizau, pe baza dosarului pe care-l instrumentau, câtă corupţie există la nivelul celor care conduc societatea românească.
 
Societatea, de multe ori, percepe munca procurorului în sensul acesta: „Domnule, procurorii sunt cei răi, cei care se bucură când arestează pe cineva.“
 
Nu! Procurorul, de fapt, trăieşte o dramă în momentul în care conştientizează că nu poate să fie suficient de eficient în lupta cu un flagel infracţional dintr-o anumită categorie şi are satisfacţie când reuşeşte să prindă, să probeze un infractor, pentru că are conştiinţa lucrului bine făcut.
 
El conştientizează faptul că eliminarea din societate a unui infractor periculos conduce inevitabil la restabilirea echilibrului social dintre rău şi bine. Procurorii nu sunt oameni răi. Sunt oameni buni şi sunt oameni devotaţi în ceea ce fac.
 
Pe de o parte, societatea i-a încărcat pe procurori cu extraordinar de multă responsabilitate: „Este treaba voastră!“ Dar nu e numai treaba procurorului. E treaba tuturor... E treaba şi a învăţătorului, e treaba şi a preotului, e treaba şi a formatorilor de opinie... Binele social nu este o responsabilitate strict a procurorilor.
 
În cei 25 de ani de la Revoluţie, au existat numeroase cazuri în care tineri procurori sau procurori idealişti, nu neapărat tineri, au dorit să instrumenteze dosare care să conducă la eliminarea unei persoane care perturba, practic, echilibrul social prin răul infracţiunii pe care-l comitea şi au fost pur şi simplu împiedicaţi.
 
 
Pe de altă parte, este acea sintagmă pe care am mai folosit-o. În România, avem impresia că totul trebuie tratat cu puşcăria. Or, nu este aşa. Fundamental nu este aşa.
 
Procurorul nu acţionează singur. Deci, a judeca activitatea unui procuror, din perspectiva terţului, în care m-am situat şi eu, nu poate fi niciodată o analiză obiectivă, fără a lua în considerare sistemul din care el face parte. Există unităţi de Parchet şi Parchete în care sunt încurajaţi procurorii idealişti care luptă împotriva răului social, după cum există unităţi de Parchet în care aceşti idealişti sunt pur şi simplu obstrucţionaţi.

 Un dosar al unui procuror poate fi paralizat pentru că Primăria nu răspunde la o adresă

 Dacă ar fi să vorbim despre procuror ca om, trebuie să îl privim întotdeauna în circumstanţele unităţii de Parchet din care acesta face parte. Lucrurile s-au schimbat mult după apariţia Noilor Coduri, situaţie în care procurorii se bucură de o mult mai mare independenţă, dar, şi în această situaţie, independenţa procurorului nu este suficientă.
 
Pentru ca un procuror sa-şi facă treaba într-un dosar, el are nevoie şi de concursul celorlalte organe ale statului. Un dosar al unui procuror poate fi pur şi simplu paralizat dacă Primăria nu răspunde la o adresă şi nu furnizează datele de care procurorul are nevoie. De asta este nedrept să-l încărcăm pe procuror cu responsabilitate pentru binele social, dacă nu avem în vedere tot contextul. În primul rând, structura valorilor organizaţionale ale colectivului în care procurorul activează. Apoi, gradul de dorinţă al celorlalte instituţii ale statului de a colabora cu procurorul pentru aflarea adevărului. Suportul tehnic de care se bucură procurorul în realizarea activităţii, deoarece el singur - deşi are autoritate în instrumentarea unui dosar penal -, nu are suficient de multă autoritate. Nu le poate face pe toate singur. Are nevoie de acest concurs.
 
Pentru că spuneam că societatea nu este maturizată şi pentru că cei din sistemul judiciar conştientizează poziţia procurorului - cea de apărător al binelui social -, evident că balanţa în faţa judecătorului este de multe ori alterată. Mi s-a întâmplat adesea să sesizez o empatie şi o alianţă, de cele mai multe ori nedeclarată, între judecător şi procuror. O astfel de alianţă bineînțeles că afectează imparţialitatea judecătorului, bineînţeles că afectează imparţialitatea actului de justiţie. În astfel de situaţii, şansele avocatului sunt minime, deoarece, practic, avocatul nu mai este chemat să-şi exercite activitatea în fața unui judecător imparţial, ci în faţa unui judecător care se situează deja alături de una dintre părţi, respectiv de partea procurorului.
 
Cred că un astfel de comportament rezidă tocmai din această empatie pe care şi eu o am faţă de procuror. Și eu consider că face o muncă extraordinar de utilă social, dar, la un moment dat, cei care sunt judecători trebuie să-şi pună întrebarea dacă merită afectată imparţialitatea actului de justiţie doar pentru că dorim să sprijinim activitatea Parchetului. Eu, ca avocat, am considerat întotdeauna că principala valoare o reprezintă tocmai imparţialitatea actului de justiţie, şi nu sprijinul pe care-l dăm procurorului pentru a-şi face treaba.
 
Dacă pentru asta ar trebui ca Parchetul să evolueze, este o măsură. Dar cred că toţi ar trebui să evolueze şi să-şi schimbe concepţiile: şi judecătorii, şi procurorii, pentru a oferi o şansă avocatului.
 
La ce?
 
O şansă la un proces echitabil, nu mai mult.
 
Articol preluat de pe avocatura.com
www.avocatura.com

Ti-a placut articolul?

Comentarii