Mortii nimanui (galerie foto)

În Cimitirul Viile Noi, mormintele persoanelor decedate neidentificate au fost lăsate de izbelişte * Acestea sunt nişte grămezi de pământ pline de ierburi şi sticle de bere

Cimitirul. Un cuvânt ce înspăimântă, dă fiori şi încreţeşte feţe, transformat în simbol al macabrului. Un loc ocolit de cei ale căror familii, prieteni, apropiaţi au fost ocoliţi, la rândul lor, de fiorii morţii.
Lespezi reci. Cripte întunecate. Bocete. Alei tăcute. Linişte mormântală, brăzdată, din când în când, de un vânt ascuţit şi croncănit de ciori. Printre cruci se zăreşte sutana unui preot ce-i cântă „Veşnica pomenire" unui rob urcat proaspăt la ceruri. În linii mari, în imaginaţia omului, această imagine lugubră este asociată întotdeauna cu cea a cimitirului. Dar, într-o banală plimbare printre locurile de veci, în căutarea unei rude dispărute prematur, trecătorul îndurerat poate da de opulenţă. De cavouri luxoase, amenajate până în cel mai mic detaliu. De cripte peste care au fost aruncate coroane viu colorate. De cruci de marmură, pe care sunt inscripţionate versuri standard şi poze color ale celor dispăruţi. De cavourile celor care consideră că nu mai au nimic de făcut în lumea celor vii şi şi-au comandat cavouri cu termopan, dotate cu cele de trebuinţă, deşi nu le-a sunat încă ceasul.

Lumea celor uitaţi... dincolo

Diferenţieri sunt chiar şi în lumea celor de dincolo. Sau, mai bine zis, în lumea de aici, a celor cărora le-a fost răpit dreptul la viaţă. Contrastul dintre clasele sociale, care sunt evidente printre cei vii, se reflectă în aspectul mormintelor. Pe de o parte, lux, opulenţă, inscripţii înduioşătoare şi miros de tămâie lăsat în urmă de rudele care-şi primenesc morţii regulat, iar pe de alta, cruci de lemn rupte, morminte săpate în grabă, distruse de ploile torenţiale, ierburi, peturi. În cimitirul Viile Noi, undeva în capăt, sunt înmormântate persoanele care nu au avut pe nimeni pe lume care să le facă pomenile sau nu au fost identificate. „În fund. La dreapta şi în capăt", bolboroseşte un om al străzii. Tot la capătul cimitirului, separaţi de rest şi împrejmuiţi de un gărduleţ bleu, sunt îngropaţi 23 de copii seropozitivi, semn că stigmatul societăţii nu a dispărut nici după moarte. Fiecare are povestea lui, pe care vântul o şuieră doar pentru cei care au urechi să o asculte. Să o descifreze. Şi într-un târziu, să le înţeleagă dorinţa de a fi acceptaţi, chiar şi acum, după ce au trecut în nefiinţă. Niciunul nu a apucat să treacă de zece ani. Unii de abia învăţaseră să meargă, când boala le-a cuprins trupul şi i-a tras în întunecime. Nicuşor P, Elena B, Mariana O,  Florin A, Dumitru A, Memet A, Cristian S, Florentin C, Claudiu G, Florentina F, Alexandru C, Tiţa A, Valentina T, Petrişor C, Sebastian S, Iaar G, Florine I, Andrei T, Sevgilin A, Metin A, Marius O, Costel P, George P au murit din neglijenţa altora. A mamelor, a asistentelor medicale, a infirmierelor, a sistemului rigid şi cu multe lacune. Şi continuă să moară. Potrivit datelor statistice de la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase Constanţa, în 2007, 25 de persoane seropozitve au trecut în nefiinţă, iar în 2008, 26. De la începutul anului 2009, şase constănţeni cu HIV/SIDA au decedat şi alte 15 cazuri noi au fost descoperite în numai două luni. Dureros.

„Necunoscut Pol 2"

De cealaltă parte a unei alei improvizate se întind aşa- zisele morminte ale decedaţilor neidentificaţi. Sunt morţii nimănui. O slujbă, o groapă făcută în grabă, decontată de Primărie, şi atât. Două, trei rânduri de cruci, de pe care ploile au şters numele celor care au trecut în lumea de dincolo în braţele unor necunoscuţi. Nimeni nu s-a mai îngrijit să le rescrijelească. În loc de morminte au munţi de pământ zdrelit de apă şi acoperit de ierburi şi sticle de bere. Pe cruci, unele rupte, altele  căzute, îşi fac veacul ciorile. Doar croncănitul lor le ţine companie. Şi, din când în când, vocea unui trecător rătăcit. „Nu mă filma, bre! Am venit să-mi văd fratele. Nu s-a ştiut cine e şi l-au îngropat aici", spune un bărbat. E duminică. Opt martie. A venit să aprindă o lumânare la căpătâiul fratelui. Îl chema Mihai - avea nume de sfânt, dar a sfârşit ca un câine. În genunchi, lângă o cruce pe care se mai distinge prenumele decedatului, bărbatul se luptă cu vântul. Aprinde lumânarea şi pleacă. Vrea să fie singur cu durerea lui. Alte morminte nu au fost vizitate nicicând. Trupurile îngropate aici nu au nume, nu au vârstă, dar ascund o poveste. De cele mai multe ori, una cu sfârşit violent, tragic. „CIN BĂRBAT CIRCULAŢIE", 9.08.2006-30.08.2006, se distinge pe una dintre cruci, adică un cadavru cu identitate necunoscută. „Necunoscut Pol 2 2005", „Necunoscut Pol TF"...