Timpul este relativ Un boxer îşi numără titlurile, iar un tată îşi plânge fiica

Sunt momente în care şocul este atât de puternic sau faptele derulate au o asemenea intensitate încât avem senzaţia că timpul s-a oprit în loc. Că nu mai poate exista timp dincolo de momentul „T-zero", în care vieţile noastre au luat o întorsătură sau alta. Şi totuşi, indiferent de percepţiile sau senzaţiile noastre, impasibil la emoţiile ce ne cuprind, timpul continuă să treacă. Cel puţin, pentru ceilalţi.

La concluzia asta - că timpul nu aşteaptă pe nimeni şi că, oricât de atroce sau şocantă ar fi o faptă, zilele continuă să se scurgă pentru alţii, una după alta, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat - am ajuns în repetate rânduri (da, este un şoc continuu pentru mine), însă cel mai nou exemplu în acest sens este cel al pugilistului Ionuţ Gheorghe. Condamnat printr-o sentinţă rămasă definitivă în luna februarie 2010 la închisoare cu suspendare, pentru uciderea din culpă a două persoane, mamă şi fiică, boxerul îşi vede de viaţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau, cel puţin, aceasta este părerea mea, citind că Ionuţ Gheorghe a redevenit campion naţional la box. Îmi place să cred că nu sunt absurdă, mă bucur pentru realizările sale. Însă nu mă pot abţine să mă gândesc la soţul femeii şi, totodată, tatăl adolescentei care au murit în accidentul de circulaţie provocat de Ionuţ Gheorghe. Nu mă pot abţine să mă gândesc că, poate, pentru omul acela, timpul s-a oprit în loc în momentul în care maşina condusă de pugilist i-a lovit Dacia şi i-a băgat în mormânt iubita şi fiica. La polul opus, pentru boxer zilele au continuat să curgă. Probabil că nu uşor. Dar, zi după zi, pugilistul a găsit în el puterea de a merge mai departe. De a se antrena mai mult, pentru a lupta mai bine. Şi, pe măsură ce timpul s-a scurs - cel puţin pentru el - şi cumplitul accident părea tot mai îndepărtat, ca un coşmar urât, titlurile au început din nou să curgă pentru sportivul de performanţă. Sunt de părere că un accident, oricum ar fi el, este o traumă şi o tragedie pentru toată lumea: pentru rudele celor care şi-au pierdut viaţa, dar şi pentru cel care, mai mult ca sigur fără voia sa, a provocat nenorocirea. Cu toate acestea, în timp ce individul răspunzător pentru tragedia provocată scapă cu o pedeapsă cu suspendare şi-şi continuă viaţa liniştit, rudele celor care nu mai sunt abia îşi târăsc de la o zi la alta existenţa în mod brutal golită de sens. Nu vreau să fiu rea, dar analizând comparativ situaţia omului care mai trece câte un titlu în palmares şi pe cea a celui care, an de an, îşi plânge fiica şi soţia omorâte în accident, nu mă pot abţine să mă întreb unde e dreptatea. Şi rămân cu întrebarea.