Politistii si „horroritatile" comise de ei

În cursul săptămânii trecute, cu ocazia Zilei Poliţiei Române, conducerea IPJ Constanţa a făcut public faptul că premiul „Poliţistul Anului" la nivel naţional a fost câştigat de un poliţist constănţean. Concret, este vorba despre agentul-şef Valentin Boghici, din cadrul DIAS Constanţa.

Fapta care i-a adus distincţia naţională poliţistului s-a petrecut în vara anului 2008, când un cetăţean înarmat cu trei butelii şi aproximativ 40 de litri de diluant ameninţa să arunce Mangalia în aer. Agentul- şef Boghici a fost cel care s-a încumetat să intre în casă peste turbulent. În încercarea de a-l opri, poliţistul a „încasat" un topor pe spate. Cu toate acestea, agentul-şef şi-a dus misiunea la bun sfârşit şi a salvat Mangalia. Stau şi mă întreb, la nicio săptămână de la fericitul eveniment, câţi îi mai ştiu numele poliţistului care a ridicat prestigiul IPJ Constanţa. Iar aici nu mă refer la prietenii săi, superiorii, colegii de muncă sau membrii presei, ci mă refer la cetăţenii obişnuiţi. Sinceră să fiu, sunt convinsă că foarte puţini sunt cei care ştiu că un constănţean a devenit Poliţistul Anului şi sunt şi mai puţini cei care ştiu cine este acesta. Iar faptul cântăreşte cu atât mai mult, cu cât sunt absolut sigură că, dacă ar fi fost vorba despre vreo „horroritate" comisă de un poliţist, numele său ar fi, încă, pe buzele tuturor, aşa cum sunt cele ale ofiţerilor de poliţie (şi nu numai) prinşi luând şpagă. De unde inechitatea asta? Oare cetăţenii s-au obişnuit într-atât cu faptele reprobabile ale oamenilor legii, încât cele care i-ar pune într-o lumină bună sunt respinse automat, iar în cazul lor funcţionează numai memoria pe termen scurt şi nici măcar aceea? Nu o dată, mita luată de un poliţist, accidentul produs de omul legii şi abuzurile în funcţie au reprezentat subiecte reluate şi redate aproape obsesiv, până la saturaţie, prin toate canalele. Aş vrea să aud şi eu, măcar o dată, de un eveniment pozitiv, legat de oamenii legii, care să se bucure de o asemenea mediatizare extinsă. Iar prin „mediatizare" nu mă refer exclusiv la acţiunea instituţiilor de presă, ci şi la discuţiile între cetăţeni, la vorba purtată mai departe şi la altele asemenea. Nu vreau să fiu cinică, dar am convingerea că, dacă agentul-şef Boghici ar fi fost, de fapt, cel care ameninţa Mangalia cu butelii de gaz şi diluantul, oamenii nici peste zece ani nu i-ar fi uitat numele sau isprava. Dar, aşa, doar pentru că şi-a făcut datoria cu un curaj fantastic şi pentru că a înfruntat un nebun cu un topor, de ce să ne aducem aminte de el sau de faptele lui?