Manejul existentei

Circul este un loc in care animalele pot vedea oameni care se comporta prosteste. (Ambrose Bierce)

Probabil ca lumea noastra, cea pe care o putem vedea si simti, este ca un fel de circ. Bineinteles, animalele nu sunt numai cele necuvantatoare, ci, de cele mai multe ori suntem noi, cei care ne mandrim cu inteligenta si cu capacitatea de a comunica, de a vorbi si de a fi rationali. Gresit! Vedem in jurul nostru caini parasiti de stapani sau nascuti pe aleile parcurilor, vedem ganganii si fel de fel de alte oratanii de care ne temem insa, din cate observ eu, ar trebui sa ne temem de animalele care se plimba alaturi de noi pe strada. Din nefericire, am ajuns sa nu mai putem avea incredere in nimeni si in nimic. Am ajuns sa fim suspiciosi la orice pala de vant, sa ne simtim amenintati la orice tresarire, sa fim mereu in garda. Pericolul il putem vedea oriunde. Oare sa fie reactia asta doar un rezultat al dezvoltarii intr-un fel sau altul al maniei persecutiei, data de parcursul nu tocmai armonios al societatii post-decembriste, sau este doar trezirea din reveria inocentei si intelegerea starii de fapt? Inca incerc sa-mi dau si eu seama. Un exemplu... in urma cu cateva zile, stateam cu masina la semafor, pe una dintre arterele mari ale orasului, insa intr-o zona nu tocmai centrala. S-au apropiat de mine niste copilasi, care nu au mai mult de zece ani si care fac parte, cu siguranta, dintr-o anumita etnie conlocuitoare. Mi-au cerut ceva banuti, pe un ton mai mult rastit decat rugator, insa, ochii lor nu erau atintiti asupra mea, ci asupra gentii mele, aflata pe bancheta din spate. De teama, am blocat usa. Si subliniez senzatia de teama, pentru ca atunci cand a vazut ce fac, micutul a inceput sa vorbeasca mai tare, sa se apuce cu manutele murdare de geamul meu... Gandind la patanie, si fara a fi vreo fricoasa sau vreo pretioasa, ba chiar dimpotriva, am incercat sa-mi explic frica. Cum sa-mi fie teama de un tanc? Chiar putea sa-mi faca vreun rau sau sa-mi fure poseta? Oare frica de oamenii de pe strada, pe care o manifesta din ce in ce mai multi, este normala? Incep sa-mi dau seama acum, ca ne este chiar foarte frica de cei din jurul nostru, ca ne speriem la orice gest, oricat de inocent ar fi el, al unui individ care trece pe langa noi, ca privim cu ochi rai orice comentariu si ca ripostam, de multe ori aproape violent, la orice lucru care ni se pare nelalocul lui. De obicei, ni se pare. Din fericire, pe strazile Romaniei inca nu au loc atrocitatile din alte tari, insa nu inteleg din ce motiv cautam mereu sa ne aparam. Am devenit, din fiinte care au capacitatea de a comunica, aproape autisti sociali, dupa cum spune Florin Chilian. Nu relationam, decat foarte greu, iar atunci cand o facem, actiunile noastre nu sunt lipsite de teama. Ne dezvoltam mai degraba mecanisme de autoaparare decat prietenii, iubim mai mult cateii de pe strada decat oamenii de langa noi si suntem in stare sa ajutam mai degraba un strain decat pe cei pe care ii stim de-o viata. Mereu am crezut si mi s-a demonstrat ca am dreptate, ca cea mai buna cale de a te trata de frica este sa infrunti, cu orice risc, lucrul care te face sa te temi. Asa ca ar trebui sa ne uitam cu alti ochi la cei din jurul nostru, ar trebui sa ne debarasam de frica si sa ne gandim ca astfel poate vom deveni mai puternici. Si poate, in felul acesta, nu le vom mai oferi necuvantatoarelor, ce asista la spectacolul existentei umane, un show grotesc, asa cum noua ni se ofera pe tava, fara sa cerem acest lucru, vietile "traite" in direct si-n reluare.

Scris de: {autor}Corina SAMOILA{/autor}