Editorial Ion Iliescu – sfârșitul unei epoci și tăcerile care vorbesc

• La înmormântarea lui Ion Iliescu, mulți au fost atenți nu doar la cei prezenți, ci mai ales la cei care au ales să nu vină. În fruntea acestor absenți: președintele României, Nicușor Dan.

 
 
Moartea lui Ion Iliescu marchează mai mult decât încheierea unei biografii personale. Este finalul simbolic al unei epoci pe care România a traversat-o cu zgomot, suferință și compromis. De la apariția sa providențială în Decembrie ’89, până la dispariția discretă a ultimului președinte format în laboratoarele PCR, Iliescu a fost, pentru unii, salvatorul revoluției și garantul tranziției pașnice. Pentru alții, el a rămas „părintele mineriadelor”, artizanul unei democrații originale și omul care a securizat o trecere de la totalitarism fără ruptură reală cu trecutul.
 
Dar poate că cele mai grele răspunsuri le oferă tăcerile și absențele. La înmormântarea lui Ion Iliescu, mulți au fost atenți nu doar la cei prezenți, ci mai ales la cei care au ales să nu vină. În fruntea acestor absenți: președintele României, Nicușor Dan.
 
Un lider controversat, un destin politic paradoxal
 
Ion Iliescu a fost produsul perfect al sistemului pe care apoi a pretins că-l dărâmă. Crescut în umbra partidului comunist, discipol al sovieticilor, epurat și reabilitat politic, Iliescu a supraviețuit tuturor epocilor — de la Gheorghiu-Dej la Ceaușescu, până la „democrația consolidată” din anii 2000.
Mandatele sale prezidențiale au fost marcate de contradicții: a condamnat dictatura, dar a legitimat, prin pasivitate sau acțiune directă, excese de forță împotriva manifestanților din Piața Universității. A militat pentru pluralism politic, dar a consolidat FSN ca un colos politic care a dominat instituțiile vreme de un deceniu. A fost un lider educat, rafinat în discurs, dar profund reticent față de presa liberă și de societatea civilă.
 
La capăt de drum: cine a venit și cine a lipsit
 
În ziua înmormântării, fostul președinte Emil Constantinescu, cel care l-a învins în alegerile din 1996, a rostit un discurs echilibrat, dar sobru, invocând „un om care a marcat fundamental istoria României moderne”. Victor Ponta, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Petre Roman și alte figuri care și-au făcut ucenicia în umbra sa au venit cu coroane și mesaje de recunoștință. Chiar și Marcel Ciolacu, liderul social-democraților actuali, s-a exprimat într-un ton de echilibru între respect și distanță politică.
 

Dar lipsa președintelui în funcție, Nicușor Dan, a fost un gest care a spus mai mult decât orice discurs. Președintele tehnocrat, matematicianul devenit șef al statului în urma unei ascensiuni anti-sistem, a ales o tăcere calculată, una ce pare să traseze un hotar între România de ieri și România pe care încearcă să o reprezinte.
 
Într-o țară în care simbolurile au o putere aproape mitologică, această absență este o declarație politică. Nicușor Dan nu a fost acolo să aplaude, dar nici să condamne. A tăcut. Iar tăcerea lui, venită din partea unui președinte care își clădește imaginea pe ideea de resetare a clasei politice, este mai dură decât orice discurs de rămas bun.
 
Iliescu și umbra lungă a unei tranziții neterminate
 
Pentru istorie, Ion Iliescu va rămâne o figură imposibil de ignorat. A construit instituții, dar și suspiciuni. A garantat o aparentă stabilitate, dar și o continuitate toxică a vechii puteri sub alt nume. Tranziția pe care a patronat-o nu a fost niciodată completă. De aceea, numele lui va fi mereu însoțit de „dar” și „însă”.
 
Moartea sa nu rezolvă dilemele pe care le-a lăsat în urmă. Dimpotrivă, le accentuează. Și pune o întrebare simplă: România de azi poate privi înapoi cu onestitate? Sau preferă tăcerea?

 
Prezențele discrete și absențele grele de la înmormântarea lui Ion Iliescu nu sunt întâmplătoare. Sunt semne ale unei Românii aflate, încă, în tensiunea dintre trecut și viitor. Iar tăcerea lui Nicușor Dan poate fi interpretată ca un gest de ruptură simbolică — unul care, poate, marchează sfârșitul definitiv al epocii Iliescu.
 
 
Citește și
Când iubirea zboară mai sus decât orice record – despre Felix Baumgartner, Mihaela Rădulescu și fragilitatea vieții