De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
05:53 20 01 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Istoria românilor George Coșbuc - ”Poeziile mele le compun cântându-le și am atâtea melodii în cap câte poezii am scris”

ro

20 Sep, 2015 12:22 627 Marime text
”Era în 1890, literartura noastră poetică se afla în deplină lâncezire. Eminescu murise, d-l Vlahuță nu mai scria, poeții mai bătrâni, luceferii de odinioară ai Convorbirilor își iscăliseră demult cele din urmă versuri serioase”. Atunci apărea- cum scria Iorga în 1894- George Coșbuc. Fără a intra în viața publică a țării, ca odinioară Heliade sau Alecsandri ori Bolintineanu, prin răsunetul larg al operei sale, Coșbuc devine la scurt timp după debut un poet popular. Rural prin obârșii, maniere și stil de viață, chiar atunci când devine de fapt un citadin, trăind ani de-a rândul în Capitală, Coșbuc se prezintă cu naturalețe, degajat și spontan, inspirând un constant respect mai cu seamă prin rectitudinea ținutei sale. De o rară discreție în relațiile cu semenii, el atestă o noblețe interioară ce impune în juru-i o atmosferă de puritate morală care impresionează: ”Nu știa să bârfească sau să calomnieze, disprețuia pe cei care încercau să introducă cancanul și mahalagismul în convorbirile care se încingeau”.

Vorbele îi erau „măsurate” răspunsurile ”scurte și precise”. Blajin, chibzuit, cu ”umorul său blând și inofensiv”, Coșbuc intră în viață ca o navă cu toate pânzele sus pe vreme senină. Dar nepractic, dezinteresat, idealist până la jertfirea de sine, cu ”mișcări liniștite, cu mers măsurat și mai mult încet, cu o voce clară și domoală” cu ”trupul lui subțirel”, care când umblă pe stradă ”parcă se împuținează și mai mult ca să facă loc larg altora”- trupul său de ”țăran istovit de legarea snopilor”- el nu era omul născut spre a opri mânia furtunii, a clama împotriva adversarilor săi. Multe atacuri întâmpina în tăcere, multe înfrângeri cu resemnare. Simplu funcționar la Casa Școalelor, lua o leafă de 500 de lei pe lună, el nu s-a plâns de această slujbă și ”lucra ce i se da”. Mai mult, rezolva adesea și îndatoririle altora, ”care într-adevăr nu fac nimic!”- cum scrie el însuși odată lui Slavici. Toți colegii de brealsă care aveau într-adevăr talent literar iată aveau cuvinte frumoase despre el. Cum se vedea Coșbuc?

”Scriu cu mai plăcere la amiază și seara, înainte de masă și mai ales noaptea de la 10 până după miezul nopții și mă odihnesc de munca scrisului or ducându-mă la cafenea să citesc reviste umoristice și varietăți prin gazete, or îmi caut vreun prieten glumeț și mă duc la vreo berărie. Mi-e groază de orice regularitate a timpului: nu hotărăsc niciodată nimic înainte și toate le las la bunul plac al momentului. Câte două săptămâni nu scriu nimic, dar apoi câte alte două săptămâni fac abuz de muncă. La cele din urmă trei cărți ale Aeneidei am lucrat astă-vară două luni de-a rândul în fiecare zi, fără excepțiune, câte 18 ceasuri. Poeziile mele le compun cântându-le și am atâtea melodii în cap câte poezii am scris. Ca să le pot cânta, or mă închid într-o odaie, or plec pe câmp, dar mai cu voie când călătoresc cu trenul: stau afară pe platforma vagonului și acolo-mi bombănesc versurile în pace, căci zgomotul trenului îmi covârșește cântecul.
 
 
George Coşbuc şi Caragiale
 
Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nu știu ce era. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești. Întâiele încurajări mi le-au dat profesorii mei de liceu care în vederea talentului meu literar mă scuteau de studiile științifice și mai ales la matematici eram liber să urmez sau nu cursul, fiindcă n-aveam nicio tragere de inimă spre matematici și toate studiile din care e izgonită fantezia. Mai la urmă m-a încurajat d-l Ioan Slavici, director al Tribunei, care m-a dus la Tribuna și mi-a dat un fel de ”sinceură” la ziar ca să pot scrie versuri. De la 1884-1890 am publicat neîncetat versuri la Tribuna, aceștia au fost anii cei mai roditori ai vieții mele. La 1890 m-a dus d-l Titu Maiorescu în România și mi-a dat o slujbă în Ministerul Cultelor, unde am stat abia 7 luni. De altfel, dintru început am fost curagios, căci niciodată n-am fost cu pretenții mari că fac literatură bună și vrednică și n-am nicio ambițiune, iar de poreclita ”opinie publică” și de critici nu-mi pasă mult. Anecdote din viața lor pot spune oamenii trecuți în domeniul istoriei, eu însă sunt prea tânăr și prea retras ca să mă mândresc cu anecdote”.
 
Sursa: istorie-pe-scurt.ro
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii