Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
08:38 19 03 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeşteDobrogea Constanţa în vreme de război, evocată de George Sarry. Lucrări din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa

ro

04 Apr, 2019 00:00 2718 Marime text
Recent cuprinsă în Biblioteca virtuală ZIUA de Constanţa, Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertatecartea scrisă de eroul dobrogean George Sarry  este nu numai un preţios volum-document al detenţiei comuniste, ci şi o veritabilă pagină din istoria Constanţei în vreme de război.
 

 
Povestite în stil personal, fără pretenţii literare, evenimentele petrecute în copilăria celui care avea să fie botezat chiar în cinematograful lui Tranulis, rudă cu familia lui George Sarry, acaparează cititorul prin sinceritate.
 
„România s-a aliat cu Germania şi eram în război contra ruşilor. Aveam trupe germane în Constanţa, ruşii bombardau Constanţa zi şi noapte. Bateriile antiaeriene germane care erau plasate deasupra silozurilor din port şi în jurul Constanţei nu încetau să riposteze. De fiecare dată când suna încetarea alarmei, cu un grup de băieţi de vârsta mea ieşeam pe stradă şi culegeam schije căzute de la proiectilele antiaeriene germane care explodau în aer în timpul bombardamentului. Aceste schije le vindeam la fier vechi unde aveau mare căutare şi le vindeam foarte uşor.
 
În curtea noastră săpasem tranşee sub formă de «N». Aici în timpul bombardamentului ne refugiam cu întreaga familie şi stăteam până auzeam încetarea alarmei. În aceste tranşee depozitasem o căruţă de pepeni cumpărată de tata de la ţărani. În şanţul săpat ca adăpost era destul de răcoare chiar ziua când era foarte cald, era motivul pentru care pusesem pepenii aici.
 
Începuseră lipsurile şi apăruseră cozile la magazinele de alimente şi brutării. Dimineţile ne sculam la 2-3, luam un scăunel fiecare şi ne aşezam la rând la brutărie sau la vreun magazin care mai avea alimente. Fiind mulţi în familie, erau multe guri de hrănit, dar şi mulţi care şedeam la rând, aşa că puteam cumpăra aproape cât ne trebuia. Cât priveşte carnea însă, dacă exista, o lua armata germană. Cu timpul şi pâinea începuse să se schimbe. Au început să amestece făină cu mălai, pâinea cântărea la fel, însă era mai mică şi mai grea.
 
Nu au trecut nici două luni şi au început să amestece cartofi cu făină. Şi asta nu ar fi fost chiar grav, dar au început să raţionalizeze pâinea: două sute cincizeci de grame de persoană de pâine pe baza cartelelor care se introduseseră în toată ţara. Fiecare cetăţean, de la mic la mare, avea cartelă. Cum am spus, carne nu era, ulei sau grăsime de gătit foarte rar. Fratele nostru, Alecu, avea porumbei de rasă şi pentru că nici pentru ei nu aveam destule grăunţe, tata a început să taie patru pe zi şi astfel aveam carne pentru ziua respectivă. Mie nu mi-a trebuit să-mi spună cineva ce să fac; cum se lumina de ziuă, pe unele străzi pustii ale oraşului erau porumbei sălbatici şi cum eram bun cu praştia, profitam de această scurtă perioadă de timp (de cum se lumina până începea să circule lumea, circa şaizeci de minute) şi reuşeam să vin acasă cu doi–trei porumbei vânaţi cu praştia.
 
A mers vânatul cam trei săptămâni, însă cum orice început are şi un sfârşit, de la o vreme vânătoarea mea nu mai producea decât un porumbel sau niciunul. Or fi fost ei porumbeii sălbatici, dar nu erau şi proşti. Nu mai puteam să mă apropii de ei, mă recunoşteau şi zburau. Am observat când cineva trecea pe lângă ei, chiar la mai puţin de douăzeci de metri, nici nu se sinchiseau, iar eu nu puteam să mă apropii de ei nici la cincizeci de metri.
 
Aşa că am renunţat să mai vânez porumbei sălbatici. Ruşii continuau să bombardeze oraşul. Majoritatea populaţiei era refugiată pe la sate. După fiecare bombardament, noi, cei tineri care locuiam pe aceeaşi stradă şi care nu eram refugiaţi cu familiile la sate, mergeam să vedem pagubele rămase în urma bombardamentului. De multe ori eram surprinşi pe străzi când suna alarma. Fugeam pe unde găseam un adăpost. Ne era frică mai mult de schijele proiectilelor antiaeriene care cădeau ca ploaia, decât de bombele pe care le lansau avioanele ruseşti. Străzile oraşului erau aproape goale chiar când nu era bombardament. (...)
 
Bombardamentul nu înceta. În special noaptea era strict interzis să ai vreo lumină aprinsă în casă sau oriunde pe proprietatea ta. Cine era prins era împuşcat pe loc. Această măsură era luată pentru ca avioanele ruseşti, când veneau noaptea peste Marea Neagră, să nu poată vedea când ajungeau deasupra oraşului şi să lanseze bombele. În ultimul timp, cei responsabili cu apărarea oraşului au găsit o strategie care a salvat mii de oameni de la moarte şi anume au ancorat în largul mării câteva sute de platforme plutitoare pe care erau instalate nişte lumini puţin camuflate, alimentate de baterii, astfel încât agresorilor din aer, să le pară că sunt deasupra Constanţei. Când veneau avioanele lansau bombele în mare. Mi-aduc aminte cum în fiecare dimineaţă plecau din portul Constanţa trei şalupe care se îndreptau spre largul mării să inspecteze aceste plute sau să le înlocuiască bateriile”.
 
 
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii