Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
15:07 17 12 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Paulina Mandache, o tânără crescută în centrul de plasament „Şcoala a fost un refugiu, o insulă pe care am naufragiat“

ro

18 Jul, 2014 00:00 7748 Marime text

Paulina Mandache a crescut, alături de cei şase fraţi ai săi, într-un centru de plasament din Constanţa. Şi-a pierdut ambii părinţi şi a cunoscut suferinţa, tristeţea, teama. Poate prea multă durere pentru o inimă de copil. În pofida greutăţilor care i-au marcat copilăria, sfidând parcă tot ce înseamnă disperare, Paulina a reuşit să fie un elev de excepţie, obţinând media 9,48 la Evaluarea Naţională şi fiind admisă la Liceul Teoretic „Traian“. Paulina vrea să devină medic pediatru.

Cum trăieşte un copil într-un centru de plasament? Cât de mult contează integrarea acestuia în sistemul de învăţământ? Ce rol au profesorii, colegii, prietenii în viaţa sa? Cum este acceptat de societate un astfel de copil? Am discutat despre aceste probleme în cadrul unui interviu acordat cotidianului ZIUA de Constanţa de Paulina Mandache.

Ştiu că acum eşti elevă în clasa a IX-a la Liceul Teoretic „Traian“, specializarea Ştiinţele naturii. Ce a însemnat pentru tine Evaluarea Naţională, ce a presupus drumul până aici?

Evaluarea Naţională a însemnat pentru mine sacrificii, muncă şi pasiune. Da, pasiune, pentru că iubesc să învăţ şi întotdeauna mi-am dorit să fiu cea mai bună în ceea ce fac. Nu mi-a fost uşor, dar am vrut să ajung la acest liceu pentru cariera mea. A însemnat, de asemenea, emoţii, stres şi nopţi nedormite, dar sunt fericită, căci munca mea nu a fost în zadar.

De ce tocmai Ştiinţele naturii?

Este un prim pas spre meseria de medic pediatru. Mereu mi-am dorit să lucrez cu copiii, să-i ajut şi să le ofer o şansă. Cred că asta mă defineşte şi aşa voi simţi tot timpul, că şi eu am fost copil şi că trecutul va deveni prezent.

Ai, acum, 17 ani, şi în toamnă vei începe clasa a IX-a. De ce abia acum? Povesteşte-ne puţin copilăria ta.

Am avut mai multe probleme din cauza unor rude, ce i-au influenţat negativ pe părinţii noştri. Ei credeau că, urmând cursurile şcolare, vom deveni mai răi, vom învăţa să ne batem, să ne înjurăm, adică să adoptăm un comportament neadecvat. Dintotdeauna am iubit să privesc copiii care purtau ghiozdane şi se îndreptau fericiţi spre şcoală, însă, la momentul respectiv, nu mi s-a dat şansa să văd cum este să fii la şcoală.
Din fericire, bunicul nostru a făcut o sesizare la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi, în urma acestei sesizări, eu şi fraţii mei am fost preluaţi de Centrul de primire în regim de urgenţă al copiilor abuzaţi. Eu împlinisem nouă ani atunci când s-a întâmplat asta şi ţin minte că era luna martie. Din toamna acelui an, am intrat în clasa I. Aceea a fost cea mai frumoasă zi şi a reprezentat un început urmat de succes, cu toate că tatăl nostru decedase, iar mama rămăsese singură şi bolnavă. 

Care dintre încercările de până acum ţi s-au părut cele mai grele?

Cea mai grea încercare a fost moartea tatălui, pentru că aveam o vârstă fragedă, doar cinci ani. A fost o zi tragică dar, cu toate acestea, am reuşit să depăşim acel moment crunt, fiindcă ne-am sprijinit unii pe alţii noi, fraţii. Consider că suntem norocoşi, pentru că şi cel de-al doilea eveniment care ne-a marcat copilăria, şi anume decesul mamei, a fost  „pansat“ de însăşi iubirea noastră.

Ce a însemnat, pentru tine şi pentru fraţii tăi, viaţa în centrul de plasament?

Viaţa în centrul de plasament a reprezentat un nou început, un prim pas al reintegrării noastre în societate. Dat fiind faptul că noi suntem şapte fraţi, ne-a fost mai uşor să ne adaptăm în colectivitate. Datorită oamenilor minunaţi care ne-au preluat şi au avut grijă de noi, nu ne-am simţit niciodată marginalizaţi sau neajutoraţi, dar dacă nu ar fi fost ei, cu siguranţă copilăria noastră ar fi fost mult mai tristă.

Cine sunt oamenii care te-au ajutat cel mai mult, care au fost un real sprijin pentru tine şi pentru fraţii tăi?

În primul rând, fraţii au fost mereu alături de mine şi asta m-a ajutat enorm. Începând cu doamnele educatoare, pedagogii şi psihologii şi continuând cu învăţători, profesori şi oameni de bine, cu toţii ne-au sprijinit şi datorită lor am ajuns ceea ce suntem.

Ai absolvit clasa a VIII-a la Şcoala Generală „Remus Opreanu“, fiind unul dintre cei mai buni elevi. Ce rol a avut şcoala, până la acest moment, în viaţa ta?

Şcoala a fost un refugiu, o insulă pe care am naufragiat alături de fraţii mei. Scrisul, cititul, număratul erau ca o joacă pentru noi, aşa cum cameleonii se camuflează în junglă. Colegii ne-au devenit prieteni, învăţătorii şi profesorii au reprezentat fărâma de iubire care ne-a determinat să fim pasionaţi de învăţătură. Cu toate că, la început, mulţi copii au fost invidioşi şi, de cele mai multe ori, au încercat să ne stea în cale, am învins.

Ce aşteptări, ce dorinţe ai pentru anii de liceu?

Îmi doresc foarte mult să întâlnesc oameni frumoşi cu suflete calde. Vreau să profit de fiecare moment şi să învăţ, aşa cum am făcut-o şi până acum.

Am înţeles că-ţi doreşti să devii medic pediatru. De ce această meserie? Vrei să întorci cumva binele primit de la oameni cu suflete frumoase?

Vreau să devin medic pediatru pentru că iubesc copiii şi consider că merită o şansă. Ei reprezintă viitorul şi cred că, fiind mereu în preajma lor, voi rămâne şi eu copil. Dacă şi eu am întâlnit persoane calde, prietenoase, deschise, îmi doresc să arăt tuturor că le sunt recunoscătoare şi că încerc să întorc binele primit.

Există oameni care, din cauza suferinţei provocate de încercările prin care au trecut, se consideră ghinionişti. Sunt însă şi persoane care cred că, dacă au trecut cu bine prin aceste încercări sunt, de fapt, norocoase. Tu cum te consideri?

Sunt o persoană norocoasă, căci cele mai grele încercări te fac să devii un om cu adevărat puternic. Nu vreau să uit trecutul, pentru că asta sunt eu şi acest trecut face şi el parte din mine. Viaţa e ca o carte. De cele mai multe ori, ţi se spune să nu te întorci la fila deja citită, însă eu consider că cel mai frumos este să reciteşti timpul, iar amintirile să zboare ca fluturii în grădina busolelor.

Ce părere ai despre instituţionalizarea copiilor în România? Cum ai defini sistemul? Crezi că poate fi îmbunătăţit?

Din proprie experienţă, ştiu că instituţionalizarea copiilor este benefică pe o scurtă durată de timp. Copiii cu vârste fragede, care sunt abandonaţi, de cele mai multe ori nu au un traseu existenţial frumos, din cauză că lipsa iubirii părinţilor este decisivă. Sistemul este bine structurat, dar probabil că nu toţi copiii au norocul pe care l-am avut noi. Pe de altă parte, probabil că şi acest sistem, ca oricare altul, de altfel, poate suporta îmbunătăţiri.

Cum este, în opinia ta, societatea românească în relaţia cu tinerii care provin din centre de plasament? Tolerantă sau, din contră, indiferentă?

Din punctul meu de vedere, cei mai mulţi dintre tinerii din centrele de plasament sunt priviţi cu reticenţă, însă nu este şi cazul nostru. Asta şi pentru că noi, cei şapte fraţi, am avut norocul de a nu fi despărţiţi unii de ceilalţi, deci de a trăi laolaltă în acelaşi centru de plasament, ceea ce, trebuie să recunosc, a contat enorm.
Ar trebui ca oamenii să nu mai judece înainte de a cunoaşte povestea fiecăruia. Ne este uşor să aruncăm cu pietre, dar să ascultăm povestea unui om devine, se pare, o dificultate. Încercaţi să spargeţi ferestrele şi să priviţi cu ochii inimii!

Ti-a placut articolul?

Comentarii