Ploaia care va veni

Ma uit in jurul meu si vad ramasitele unei perioade albe care ne-a adus milioane de ganduri negre.

Nervi, draci, injuraturi, bufnituri, sute de masini tamponate... parca asteptam o ploaie sa le spele pe toate. Sa ne curete de toate relele si sa ne stearga toate problemele. Mai pe scurt... sa ne dezghete si sa ne deszapezeasca. Pentru ca, cel putin in ultimul timp, traficul si asa aglomerat al orasului nostru a devenit un adevarat cosmar. Si, trebuie sa fim realisti: si noi avem o parte din vina pentru nebunia creata. Ne grabim, ne ambalam odata cu motoarele, nervii ni se tureaza in ritmul autoturismelor, totul este intins la maximum. Ajungem mai anevoios la munca, iar asteptarea pare si mai grea dupa zilele in care am fost practic ostatici in propriile case. Eu am resimtit zilele inzapezite ca pe un adevarat supliciu. Nu m-am dat in vant niciodata dupa fulgii de nea atat de asteptati de altii. Nu am vrut zapada, pentru ca stiam ca aduce dupa sine gheata si mai apoi mocirla. Nu m-am rugat niciodata la Mos Craciun sa-mi albeasca sarbatorile cu putina nea. Dar, dupa cum spuneam, asta simt eu. Pe de alta parte, cred ca si cel mai impatimit iubitor al zapezii s-a cam lasat pagubas in ultimele zile. Serios acum... cred ca darul albicios a fost de-a dreptul exagerat. Asa au simtit si cei de la Primarie, de la Drumuri, de la societatea care se ocupa de deszapezire. Cred ca asa a fost perceput de intregul oras. Pe de alta parte, trebuie sa recunoastem ca nici noi, cetatenii de rand, nu am stiut sa gestionam situatia asa cum ar fi trebuit. Chiar daca printr-o hotarare a Consiliului local constantenii au foarte multe indatoriri gospodaresti, printre care se numara si cele din perioada hibernala, nimeni nu a luat vreo masura. Ici si colo mai vedeai cate un trotuar usurat de povara nametilor. Dar foarte rar. Au tot fost prezentate cazuri de oameni care aruncau omatul din fata caselor fix in mijlocul strazii. Si ne mai miram ca nu putem circula, ca ne facem nervi si ca ne ambalam odata cu motoarele. Gasim vinovati mereu, dar nu vedem ca o parte din vina ne apartine. Asteptam ca cineva sa ne lumineze existenta, dar nu facem nimic pentru a ne imbunatati vietile, pentru a ne menaja nervii. Ne simtim abandonati si nu avem puterea de a vedea evidenta: ne abandonam singuri. Ne dorim sa moara capra vecinului si nu am fi in stare niciodata sa facem ceva sa ne intereseze numai de animalul din curtea noastra. Preferam sa nu ne fie noua bine, decat sa punem umarul la binele celui de langa noi. Dar ne pricepem de minune sa ne plangem. Poate ca asta este punctul nostru forte. "Dar de cate ori, prieteni, n-am suras cu intristare, / Cand sperantele pareau inselatoare. / Cand necinstea si prostia si-ascundeau prin gropi norocul, Stiti de cate ori, prieteni, i-am prins jocul. / Ne-am saturat de palavre, de carti si filme de soc, / Cu vampe, regi si cadavre, cu stele de iarmaroc. / Ploaia care va veni / Le va potopi pe toate. / Ni-e lehamite de marsuri, de tromboane si plocoane, / De blazoane, de canoane si fasoane. / Fiindca banul si prostia sunt pericole morale / Circul vietii ne-a impus salturi mortale. / Deasupra florilor noastre ciuperca cheama a pustiu, / Din cer cad pasari albastre si totusi nu-i prea tarziu. / Ploaia care va veni / Le va potopi pe toate. / Sa-ncercam sa facem noi / Un oras fara pacate". Poate Motul Pittis avea dreptate. Ganditi-va o clipa macar!

Scris de: {autor}Corina SAMOILA{/autor}