Editorial Politica românească și arta de a nu ști ce urmează

În România, politica a devenit unul dintre puținele domenii în care poți avea parte de schimbări importante fără să fii neapărat surprins. Se schimbă alianțele, se renegociază funcțiile, se retrag sprijinuri politice și apar noi formule de guvernare. Ce părea imposibil ieri devine negociabil astăzi, iar ceea ce ni se prezintă astăzi drept o soluție necesară poate ajunge mâine subiectul următoarei crize politice.
 
Pentru un tânăr care încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în țară, spectacolul este interesant, cel puțin la început. Există declarații ferme, conflicte publice, negocieri și răsturnări de situație. Problema este că, după ce trece entuziasmul unei noi confruntări politice, rămâne întrebarea esențială: ce se schimbă, de fapt, pentru cetățean?
 
În ultima perioadă, discuțiile despre formarea unei noi majorități guvernamentale au readus în prim-plan PSD și rolul său în viitoarea formulă de guvernare. Pentru o parte a publicului, această perspectivă ridică semne de întrebare, mai ales în contextul nemulțumirilor față de clasa politică și al așteptărilor privind schimbarea. Pentru alții, o majoritate parlamentară clară poate reprezenta o condiție necesară pentru stabilitate și pentru adoptarea unor măsuri coerente.
 
Ambele perspective merită luate în considerare. Într-o democrație parlamentară, formarea unei majorități este legitimă, iar negocierile dintre partide sunt firești. Niciun partid nu este obligat să guverneze singur, iar compromisurile nu reprezintă, prin ele însele, o problemă. Totuși, între un compromis făcut pentru a asigura funcționarea instituțiilor și unul perceput ca o simplă împărțire a puterii există o diferență importantă. Iar această diferență trebuie explicată cetățenilor, nu lăsată la interpretarea lor.
 
Aici începe problema încrederii.
 
Partidele politice își justifică frecvent deciziile prin necesitatea stabilității, prin responsabilitatea față de țară sau prin evitarea unei crize mai grave. Sunt argumente serioase, care nu ar trebui respinse automat. Dar dacă fiecare schimbare de direcție este prezentată drept singura soluție responsabilă, cetățeanul ajunge, inevitabil, să se întrebe cât de ferme au fost principiile de la care s-a pornit.
 
În politica românească, memoria pare uneori să aibă un mandat mai scurt decât cel al parlamentarilor. Criticile de ieri pot fi urmate de negocierile de astăzi, iar diferențele politice, atât de importante în discursurile publice, pot deveni mai ușor de gestionat atunci când începe discuția despre formarea unei majorități. Desigur, partidele au dreptul să-și schimbe strategia. Ar fi însă util ca explicațiile oferite publicului să fie la fel de clare precum declarațiile făcute înaintea negocierilor.

 
Nu este vorba doar despre PSD. Ar fi prea simplu să reducem toate problemele politicii românești la un singur partid, indiferent de rolul său în actualele negocieri. Responsabilitatea pentru felul în care funcționează scena politică trebuie analizată în raport cu deciziile tuturor celor implicați: partide aflate la guvernare, partide de opoziție și lideri care contribuie, prin acțiunile sau declarațiile lor, la climatul public.
 
În fond, politica nu ar trebui să fie doar despre cine reușește să ajungă la guvernare, ci și despre ce își propune să facă odată ajuns acolo. O majoritate parlamentară poate asigura capacitatea de a adopta legi și de a pune în aplicare un program de guvernare. Dar existența unei majorități nu garantează automat calitatea deciziilor, eficiența reformelor sau încrederea populației. Acestea se câștigă prin rezultate, transparență și asumarea responsabilității.
 
Din perspectiva unui tânăr, această distincție contează mai mult decât pare. Nu urmăresc politica doar din curiozitate și nici doar pentru a afla cine a mai câștigat o rundă de negocieri. Deciziile politice influențează educația, piața muncii, taxele, serviciile publice și perspectivele economice. Chiar și atunci când nu suntem direct implicați în viața de partid, suntem afectați de ceea ce se hotărăște în instituțiile statului.
 
De aceea, instabilitatea politică nu este doar o problemă a politicienilor. Atunci când prioritățile se schimbă frecvent, când reformele sunt întrerupte sau când deciziile importante sunt însoțite de incertitudine, oamenii au mai puține motive să aibă încredere în direcția în care merge țara. Nu orice criză politică produce automat consecințe economice grave, dar conflictele repetate și lipsa de claritate pot îngreuna planificarea și pot slăbi încrederea publică.
 

Iar încrederea este greu de construit atunci când cetățeanul are impresia că trebuie să urmărească permanent următoarea schimbare de alianță pentru a înțelege ce urmează. Uneori, politica seamănă cu un serial în care personajele își schimbă taberele, dar scenariul rămâne surprinzător de familiar. Diferența este că publicul nu poate schimba canalul fără să rămână, în continuare, afectat de deznodământ.
 
Ar fi nedrept să pretindem că politicienii trebuie să respecte fiecare promisiune fără să țină cont de realitățile economice sau parlamentare. Guvernarea presupune decizii dificile, iar unele compromisuri sunt inevitabile. Dar tocmai de aceea este necesară o delimitare clară între promisiunile electorale, obiectivele realiste și măsurile pe care un guvern se angajează efectiv să le implementeze. Cetățenii nu au nevoie de certitudini imposibile, ci de explicații oneste.
 
În același timp, responsabilitatea nu se oprește la clasa politică. Într-o democrație, interesul public trebuie susținut prin participare civică, prin informare și prin capacitatea de a evalua critic atât puterea, cât și opoziția. Dezamăgirea față de politică este de înțeles, dar transformarea ei în indiferență nu rezolvă problema. Dimpotrivă, lasă mai puțin spațiu pentru întrebări, verificări și responsabilizare.
 
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pentru generația mea: nu trebuie să privim fiecare schimbare politică drept o catastrofă, dar nici să considerăm că simpla formare a unui guvern reprezintă o dovadă de succes. Un executiv trebuie judecat după programul său, după deciziile adoptate și după rezultatele pe care le produce. La fel, opoziția trebuie evaluată nu doar după criticile formulate, ci și după alternativele pe care le propune.
 
În cele din urmă, problema politicii românești nu este că partidele negociază. Negocierea este parte a democrației. Problema apare atunci când cetățenii nu mai reușesc să distingă între un compromis necesar pentru guvernare și o înțelegere al cărei principal rezultat pare să fie menținerea accesului la putere.
 
Poate că nu avem nevoie de politicieni care să nu se răzgândească niciodată, ci de politicieni care să explice de ce o fac. Nu avem nevoie de guverne care să promită că vor elimina orice nesiguranță, ci de instituții care să funcționeze suficient de bine încât schimbarea unei majorități să nu pună sub semnul întrebării fiecare direcție importantă a țării.
 
Ca tânăr, nu mă aștept ca politica să fie lipsită de conflicte sau compromisuri. Mă aștept însă ca ele să aibă un sens dincolo de supraviețuirea politică a celor implicați.
 
Pentru că, până la urmă, guvernele se formează în Parlament, dar consecințele guvernării se resimt în întreaga societate. Iar stabilitatea nu ar trebui să fie doar cuvântul folosit pentru a justifica următoarea înțelegere politică. Ar trebui să fie rezultatul pe care cetățenii îl pot observa în viața lor.
 
Până atunci, noi continuăm să urmărim negocierile, să ascultăm explicațiile și să încercăm să înțelegem direcția în care merge țara. Cu puțină ironie, fiindcă uneori este necesară, dar și cu suficientă luciditate încât să nu confundăm spectacolul politic cu guvernarea propriu-zisă.
 
PRECIZĂRI:
 
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
 
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
 


Citește și:
Caruselul desemnărilor de premieri: Cum s-a transformat stabilitatea statului într-un joc de noroc și formula matematică a celor 233 de voturi