Editorial Când armele albe înlocuiesc cărțile din ghiozdan

 
 
Valul de violență extremă care a lovit recent mediul școlar din România a depășit orice graniță a tolerabilului.

Nu mai vorbim despre simple îmbrânceli în pauze sau despre conflicte trecătoare între adolescenți, ci despre fapte de o cruzime, derulate chiar sub ochii cadrelor didactice și ai elevilor.

Cazul de la Bistrița a arătat o față întunecată a premeditării în rândul minorilor: un elev de gimnaziu a venit la școală înarmat și a atacat cu un cuțit o profesoară, rănind și un coleg care a intervenit curajos pentru a o proteja.

La scurt timp, scena din Pitești a reconfirmat dimensiunea fenomenului, când un adolescent de 15 ani a intrat într-un liceu purtând o macetă și și-a atacat un coleg pe fondul unui conflict spontan. Aceste două episoade tragice nu sunt incidente izolate, ci dovezile unei crize profunde de sănătate mentală și de securitate instituțională. Și nu în ultimul rând, o anchetă a polițiștilor din Timișoara este în derulare, după ce o imagine cu un elev de 13 ani care ține un „obiect tăietor-înțepător” într-o sală de clasă a fost distribuită pe rețelele de socializare. Reprezentanții școlii au sesizat autoritățile.

 
Unde au fost părinții când maceta a fost pusă în ghiozdan?

Din punct de vedere psihologic, trecerea de la agresivitatea verbală la acțiuni de o asemenea gravitate arată o incapacitate totală de gestionare a frustrării și o rupere severă de realitate. Un adolescent care alege să își pună în ghiozdan o macetă sau un cuțit înainte de a pleca la școală nu apare de nicăieri. El este produsul direct al unui mediu familial în care educația emoțională a fost abandonată.


Înainte ca un copil să ridice o lamă împotriva unui coleg sau a unui profesor în sala de clasă, el a ridicat ziduri de tăcere, furie și frustrare acasă. Întrebarea fundamentală, dură și incomodă, pe care trebuie să o punem este: unde au fost părinții? Cum este posibil ca un adolescent să dețină, să ascundă și să transporte o macetă fără ca nimeni din familie să observe?

Această orbire nu este o simplă neatenție, ci este o formă complice de neglijență. Trăim în era în care mulți părinți au confundat asigurarea confortului material cu rolul de educator. Ecranele tabletelor și ale filtrelor de pe internet au înlocuit dialogul de la masa de seară. Atunci când mediul familial devine un spațiu al abandonului emoțional mascat de bunuri materiale, când manifestările de agresivitate timpurie sunt ignorate sau justificate prin clasicul „așa sunt băieții”, minorul își caută reperele în cele mai întunecate colțuri ale internetului sau ale străzii.

În mintea unui adolescent cu un psihic fragil și lăsat de izbeliște de propriii părinți, lama metalică devine o extensie a propriei persoane. O proteză de putere. Arma îi oferă iluzia controlului total într-o lume în care, acasă și la școală, se simte invizibil sau neînțeles. Este strigătul patologic al unui ego abandonat, care nu mai știe să își valideze existența decât prin teroare. Părinții care refuză să vadă monștrii care cresc în camerele copiilor lor poartă prima și cea mai grea responsabilitate morală pentru sângele vărsat pe podeaua școlilor.


Radiografia unui fenomen scăpat de sub control


Un adolescent care alege să poarte o macetă sau un cuțit la școală trăiește într-un mediu interior dominat de o dorință toxică de dominare.

Când mediul familial și cel școlar nu oferă repere clare și canale de descărcare emoțională, furia acumulată se transformă în violență orbitoare. Lama devine o proteză de putere pentru un psihic fragil și neîndrumat.

Pasivitatea instituțională și lipsa consilierii reale

Este o nevoie urgentă de revoltă împotriva pasivității instituționale. Școlile noastre au rămas nepregătite, fără controale eficiente la intrare și fără o rețea funcțională de consiliere psihologică. Cabinetul de psihologie școlară este, în prea multe locuri, doar o plăcuță pe o ușă încuiată, în timp ce elevii își consumă traumele și agresivitatea pe holuri.

În lipsa unor programe naționale coerente de prevenție a bullying-ului și a intervenției timpurii în cazurile de devianță comportamentală, instituțiile de învățământ riscă să devină spații de risc major atât pentru elevi, cât și pentru profesori.

Nici școala nu poate înlocui familia, nici părinții nu pot gestiona singuri toate riscurile, iar intervenția psihologică nu poate substitui măsurile de securitate atunci când există un pericol imediat.

O abordare eficientă presupune identificarea timpurie a problemelor, sprijinirea victimelor, intervenții adecvate în cazul comportamentelor agresive și aplicarea consecventă a regulilor.

Siguranța în școli trebuie să fie o prioritate permanentă, nu doar o preocupare apărută după incidente grave.

Soluțiile nu mai pot fi amânate, fiind nevoie de o colaborare strânsă între Ministerul Educației, Inspectoratele Școlare, autoritățile locale și experții în sănătate mintală pentru a reda siguranța sălilor de clasă.


PRECIZĂRI:
 
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
 
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.