George Sand, femeia deghizată în bărbat

O cucoană se plângea la un moment dat că n-a reuşit să-şi menţină prieteniile cu femeile din cauză că erau alea măritate şi aveau alte preocupări şi, deci, e clar, mai zicea ea, că prietenia e o virtute masculină. Interesante aiureli.
 
Acum nu ştiu cât de masculine sunt unele virtuţi, dar în ultima vreme e aşa la modă ca tot ce-i bun să fie masculin, că altfel nu mai eşti în mainstream, un alt cuvânt folosit în exces (cum erau cândva şi poate că mai şi sunt „autohton” şi „neaoş”. Sau, iată, alte expresii cărăbănite cu nemiluita prin ziare: „pur şi simplu”, „cu siguranţă”.
 
Deci, hai cu mainstreamu' ăla… plecând de la ideea că dacă ai ceva în cap sigur eşti bărbat, vă prezint o femeie care e mai cunoscută prin pseudonimul ei de bărbat (pe vremea când feminismul era pe muchie de cuţit sau nici măcar nu se inventase - vorbim de întâmplări vechi de 200 de ani). George Sand, mare om, mare caracter, dar, mai presus de toate, o femeie grozavă. O femeie care s-a adaptat fără probleme unui mediu exclusiv masculin (mult mai elitist pe-atunci decât cel din zilele noastre), a renunţat la fustele cu crinolină pentru pantalonii bărbăteşti (mare curaj la vremea aceea şi chiar sfidare la adresa societăţii), dar n-a încetat nicio clipă să fie femeie în felul de a se purta, în felul cu care-şi înconjura cu dragoste toţi prietenii (bărbaţi şi femei) şi, mai ales, un lucru pe care l-am admirat întotdeauna la oameni, diplomaţia cu care trecea sub tăcere anumite slăbiciuni ale vremii sale.

O scurtă trecere în revistă:

– franţuzoaică născută dintr-o combinaţie pătimaşă a unui aristocrat cu sânge foarte albastru cu o tipă boemă din pătura foarte mijlocie;
– numele real: Amandine Aurore Lucile Dupin;
– a scris prima autobiografie feminină modernă şi, deşi a dat destule detalii din viaţa ei, a evitat să scrie despre intimităţile cu amanţii ei (destui, am putea spune, pentru acea vreme), lucru care i-a dezamăgit pe mulţi;
– una dintre cele mai bune epistolografe ale timpului său (corespondenţa dintre ea şi Gustave Flaubert e un delicios delir pe teme scriitoriceşti, peste 400 de scrisori schimbate între ei). „În afară de tine şi Turgheniev”, scria Flaubert într-una dintre ele, „nu cunosc niciun muritor cu care să discut despre lucrurile care cu adevărat mă interesează”. Numai că, spre deosebire de singuraticul Flaubert, care căuta zile în şir cuvântul potrivit, George Sand era de o fecunditate literară impresionantă: articole, scrisori, nuvele scurte, romane campestre, manifestaţii politice etc. etc.
– deşi premergătoare a lui Simone de Beauvoir şi Marguerite Yourcenar (acestea două din urmă feministe convinse), mai mult prin comportament, prin atitudine, decât pentru că ar fi dorit să impună un curent anume, George Sand n-a ţinut morţiş să dovedească ce tare este „al doilea sex”;
– în profunzime era femeie, trecuse printr-o căsnicie, era mamă cu normă întreagă şi îşi făcea timp pentru marile ei prietenii artistice, fără să bată cu pumnul în masă despre condiţia femeii şi despre ce aiurea e că nu are şi ea prietene cu care să-şi bea cafeaua şi să vorbească despre ultima bârfă din oraş!
– a fost contemporană cu Balzac, Liszt, Prosper Mérimée, Delacroix (pentru care a pozat), Musset (cu care a şi trăit doi ani furtunoşi), cu Flaubert (care o iubea cu o dragoste fraternă), cu Chopin (pe care l-a iubit şi de care a avut grijă mai bine de opt ani, dacă nu mă înşel, iar apoi totul s-a terminat lamentabil, cum se întâmplă de obicei cu firile mai pătimaşe; cu toate astea, aceea a fost perioada cea mai fructuoasă a lui Chopin - Chopinet sau Chip-Chip, cum îl alinta Sand).
– să fim serioşi, după lista asta, mai ai timp de durerile de cap ale madamei Marie d'Agoult? ei bine, da, uite că a avut!
 
Recomand şi cartea lui André Maurois „Lelia sau George Sand” (o biografie bine documentată despre viaţa scriitoarei, ca şi cea a lui Balzac, tot de Maurois scrisă), şi abia apoi memoriile ei. Fiindcă, aşa cum se întâmplă de obicei, istoria e mult mai bine spusă de alţii decât de tine însuţi/însăţi.
 
Nu cred că marile prietenii ţin de sex, aşa cum nu cred nici în scrisul masculin sau feminin. Sunt lucruri care se întâmplă bine sau prost. Ca experienţă personală, cea mai lamentabilă prietenie am avut-o cu un bărbat, nu cu o femeie, iar asta pentru că am crezut şi eu cândva că femeile nu sunt în stare de ceva ca lumea. Am ajuns să-mi iubesc prietenele (măritate sau nemăritate) şi am ca singur motiv faptul că le cunosc fleacurile şi preocupările şi grijile şi pentru toate fleacurile lor le iubesc şi pentru toate grijile pe care mi le împărtăşesc le iubesc.
 
Singurul lucru care trebuie să vă intre în cap este că trăiţi într-o lume a bărbaţilor şi că, dacă ăştia vor să vă pună la zid, o vor face, fără niciun fel de glumă! Dacă nu sunteţi nevasta, sora sau mama lor, sunteţi doar o altă fustă în pantaloni care se învârte în universul lor. Punct.
 
Sursa foto: profshistoirelcl.canalblog.com