Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
11:06 22 09 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

63 de ani de la plecarea armatei roșii din România

ro

17 Aug, 2021 12:12 1890 Marime text


Deputatul Bogdan Bola a postat pe o rețea de socializare un text  referitor la semnificația zilei de 17 august ca reper istoric în Dobrogea. La această data, în urmă cu 63 de ani, în 1958, armata rusească părăsea România, implicit și Constanța. După mai bine de 10 ani în care au năvalit prin țară, de cele mai multe ori lăsând prăpăd în urma lor, trupele militare au plecat în sfârșit în țara lor.
Textul de mai jos, postat de deputatul constănțean, ne amintește despre perioada 1947-1958.  
 
„Știați că exact acum 63 de ani, la data de 17 august 1958, a avut loc plecarea ultimului contingent al Armatei Roșii din garnizoana Constanța și implicit, din România? Din zona de litoral, unde se găseau unităţi compacte ale Armatei Roşii la #Constanţa, #Mamaia-Sat, #Mangalia, #Basarabi şi #Medgidia, se urcau în trenuri și părăseau definitiv țara noastră? Staționate în țara noastră încă de la sfârșitul războiului, prezența trupelor sovietice a fost impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din februarie 1947, care punea bazele unei prezențe sovietice militare nelimitate în țara noastră prin Art. 21, paragraful 1:

«Prin acceptarea prezentului tratat de pace, toate forțele militare aliate vor fi retrase în termen de 90 de zile din România, cu excepția Uniunii Sovietice care își va păstra pe teritoriul României orice forțe armate considerate necesare pentru menținerea liniilor de comunicație cu armata sovietică din zona de ocupație sovietică din Austriaׅ».

Așa se face că la începutul lui 1947, unitățile sovietice, numărând undeva la peste 100.000 de soldați, erau concentrate în 5 zone ale țării :Craiova–Slatina, Sibiu–Alba-Iulia, Constanța și Brăila–Focșani. Din motive evidente - strategice și organizatorice - autorităţile române sunt nevoite să încheie o convenţie cu Moscova în decembrie 1948 prin care sunt reglementate condiţiile în care unităţile sovietice puteau utiliza cazărmile, localurile de serviciu, depozitele, aerodromurile, câmpurile de instrucţie şi mijloacele de transmisiuni româneşti. Chiar dacă în perioada 1948 - 1958, prezența trupelor ruse a rămas constantă, undeva la trei divizii - aprox 30-35.000 de soldați, aceasta reprezenta o problemă reală pentru românii noștri. Să nu uităm că în această perioadă, după ce Partidul Comunist Român a preluat controlul țării, aceste trupe sovietice au contribuit la epurarea armatei române: peste 30% dintre ofițerii și restul trupelor (majoritatea soldați experimentați și o sursă potențială de opoziție față de sovietizarea armatei) au fost eliminați din rândul cadrelor militare române.

În prima parte a perioadei de ocupație a trupelor ruse, imediat după terminarea războiului, atrocitățile făcute de armata rusă "prietenă" au fost aproape șterse din istoria noastră contemporană. Însă bunicii mei îmi povesteau când eram mai tânăr ce diferență era între "trupa" germană și cea rusă: dacă primii se opreau pe stradă și salutau doamnele și dădeau dulciuri tuturor copiilor din cartier și se jucau cu ei, rușii erau mai mereu beți, scandalagii și puși pe furat, indiferent cu cine aveau de-a face. Despre aceste lucruri, aș dori să menționez două aspecte, rămase din fericire în mentalul colectiv: expresia "davai ceas, davai palton", prin care actorul Constantin Tănase, care juca în teatrele bucureștene, obișnuia să satirizeze obiceiul soldaților sovietici de a confisca obiectele personale ale oamenilor pe care îi întâlneau. Încă există suspiciuni asupra sorții sale, în august 1945, el fiind găsit mort la două zile după ce a jucat într-una din piesele sale satirice.

Un alt martor al acelor evenimente a fost scriitorul Mihail Sebastian, care în cartea sa "Jurnal, 1935-1944: Anii fasciști" descrie atmosfera acelor vremuri: Sălbăticie, teamă, neîncredere. Soldații ruși violează femeile (după cum îmi povestea Dina Cocea ieri). Soldații opresc mașinile, scot afară șoferul și pasagerii, se urcă la volan și demarează. Magazine jefuite. În după-amiaza aceasta, la Zaharia, trei dintre ei au spart magazinul și au furat ceasuri. (Ceasurile sunt jucăriile pe care le plac cel mai mult.)" Scriitorul a murit într-un accident de tramvai la câteva săptămâni după ocuparea sovietică a României, însă Jurnalul său a fost publicat recent în vest. În 2004, actorul american David Auburn a scris o piesă de teatru intitulată Jurnalul lui Mihail Sebastian, iar piesa a fost jucată pentru prima oară în același an la New York.

Întorcându-ne la situația politică a acelor ani, situația aberantă, din punctul meu de vedere, fost menţinută până în anul 1955, când liderii statelor comuniste din Europa aflate sub sfera de influenţă a Moscovei au consimţit să semneze alături de sovietici actul de constituire a Tratatului de la Varşovia. În același timp, Vestul și Estul au înțeles că un nou război va globaliza mapamondul într-un conflict absolut și foarte posibil, final. Acordul pentru co-existenţă paşnică a celor două sisteme de la Geneva din 1955 a făcut posibilă şi retragerea trupelor sovietice din Austria în sectorul controlat de Moscova, adică elimina exact ultima condiție pentru staționarea trupelor sovietice în România.


Aceste aspecte, combinate cu discuțiile și negocierile purtate de autoritățile române dar și publicitatea negativă la nivel mondial datorată brutalei intervenții sovietice din Polonia și Ungaria din 1956, cred că au dus la plecarea fără evenimente nefericite a trupelor sovietice. Să nu uităm că propunerea lui Gheorghiu Dej comunicată prin Emil Bodnăraş (ministru al apărării) a fost inţial primită cu irascibilitate, isterie chiar de Nichita Sergheevici Hruşciov, liderul de atunci al URSS. Cu toate acestea, după îndelungate reflecții, Hrușciov a decis să vină în întâmpinarea inițiativei lui Gheorghiu-Dej și la 24 mai 1958 se semna de către România şi URSS un acord de repatriere a militarilor sovietici staţionaţi pe teritoriul naţional. Trebuie să menționez scrisoarea lui Hrușciov din 17 aprilie 1958 către CC al PMR, care începea cu următoarele cuvinte: „Dragi tovarăși, Comitetul Central al PCUS ar vrea să se sfătuiască cu dv. în problema șederii pe mai departe a trupelor sovietice pe teritoriul Republicii Populare Române” pentru ca, mai jos, să se afirme: „după părerea noastră, acum nu mai este necesară șederea trupelor sovietice pe teritoriul Republicii Populare Române.

Acordul prevedea un calendar al eşalonării efectivelor în perioada iunie – august 1958, cât şi aşa-zise manifestări ale solidarităţii şi prieteniei româno-sovietice. Cu toate că retragerea avea la bază și niște rațiuni economice pentru URSS, care tăia din cheltuieli cu repatrierea soldaților săi, România s-a ținut de cuvânt, organizând adunări populare în mediul civil şi militar, spectacole, decoraţii şi recompense financiare pentru sovietici, toate festivitățile completând tabloul despărţirii de „Marele Frate de la Răsărit”. Din motive tactice, liderii politici români su preferat ca plecarea Armatei Roşii să fie prezentată ca o iniţiativă a guvernului de la Moscova, elaborând un amplu program cu prilejul retragerii trupelor sovietice, menit să exprime „recunoştiinţa” faţă de Armata Roşie şi faţă de URSS, să acrediteze ideea că România era o ţară socialistă stabilă, un pilon de nădejde al lagărului socialist.

Această înțelegere între noi și ruși prevedea, de asemenea, obligativitatea părții române de a organiza numeroase conferinţe la sate și orașe în care să prezinte rolul eliberator al armatei sovietice. De asemenea, se cerea organizarea de întâlniri şi reuniuni între militarii români şi cei sovietici, militarilor români li se cerea să înmâneze individual, câte un cadou unui omolog sovietic. O altă cerință a sovieticilor a fost ca eşaloanele cu militari sovietici, care plecau să fie aşteptate în gările principale, cu manifestaţii de simpatie organizate de oamenii muncii, precum și realizarea de către cadrele militare române a unui „jurnal cinematografic de actualitate” cu aspecte despre activităţile trupelor sovietice staţionate pe teritoriul României.

Populaţia civilă a primit cu satisfacţie această decizie, cei prigoniţi sau prin închisori au considerat că sfârşitul regimului bolșevic era aproape. Oamenii reveneau sau aveau posibilitatea să revină la o viaţă normală după statutul de ţară ocupată de o armată străină, timp de 14 ani. Dar să nu credeți că toți românii se bucurau de plecarea acestora: scriitorul Gheorghe Petcu rememorează în cartea sa momente surprinse în Buzău: "A fost adusă în gară fanfara CFR, taraful de la Cooperativa 9 Mai, grupuri de tineri UTM-işti, oameni ai muncii...Se dansau hore, sârbe de către frumoase buzoience în costume populare împreună cu ofiţerii şi trupa sovietică se juca kazaciocul, se strigau lozinci în limbile română şi rusă: «Trăiască armata roşie eliberatoare!». Se ofereau flori bravilor ostaşi sovietici şi familiilor acestora”.

Așa s-a făcut plecarea ultimelor contingente ale armatei sovietice la data de 17 august 1958, ce a avut loc concomitent din garnizoanele Constanţa, Galaţi, Timişoara, Ploieşti și Iaşi. La solicitarea expresă a lui Hrușciov către Consiliul de Miniștri, s-a instituit o comisie centrală care a coordonat și asigurat transportul trupelor și tehnicii militare ruse pe calea ferată, sub paza Armatei Române. Astfel, cu toate că unora li se va părea o umilință prea mare la care am fost supuși, România devenea singura țară a Pactului de la Varșovia care nu mai avea picior de soldat străin pe pământul strămoșesc. Trebuie să recunoaștem că ieşirea de sub hegemonia sovietică a necesitat multă abilitate politică, pentru a nu provoca o reacţie dură din partea marelui vecin de la Răsărit...“
 
Citește și:
 
Abdicarea regelui și noua Republică

 

 

Ti-a placut articolul?

Comentarii