Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
13:45 18 07 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

70 de ani de la începutul naţionalizării comuniste Poveşti pierdute în istoria Medgidiei. Fabrica de maşini agricole a industriaşului Voicu C. Oprică (partea I) (galerie foto+documente)

ro

11 Jun, 2018 00:00 2093 Marime text
O naţionalizare masivă a avut loc în toate statele fostului bloc estic în perioadă comunistă, printre care şi România.
 
Legea Naţionalizării din 1948, „Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi“, este legea care a consfinţit trecerea României de la economia de tip capitalist la economia de tip centralizat. Aceasta stipula în primul rând că erau naţionalizate toate resursele solului şi subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a constituţiei Republicii Populare Române din 1948. A doua componentă o reprezentau întreprinderile individuale, toate tipurile de societăţi, asociaţiile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii etc.
 
Practic, circa 90% din economia ţării era transferată în proprietatea Statului. Cu toate că legea prevedea anumite condiţii pentru despăgubiri, acestea erau la completa discreţie a Statului. Din acest punct de vedere, nu era o adevărată lege de „naţionalizare“, cât o lege de „confiscare“ a proprietăţii private.
 
Potrivit wikipedia.org, în timpul naţionalizării au fost etatizate 1.060 de întreprinderi, detaliate pe parcursul a 28 de anexe, separate pe domenii de activitate. Cap de listă făceau toate marile societăţi din economie. În noiembrie 1948, controlul statului s-a extins asupra cinematografelor şi caselor de sănătate, iar până în 1950, asupra farmaciilor, a întreprinderilor chimice şi a tuturor unităţilor economice şi social-culturale, precum şi a unei mari părţi din locuinţe de proprietate privată. Legea a deschis calea pentru colectivizarea agriculturii româneşti.
 
Naţionalizarea cunoaşte epoca sa de aur în Europa între 1945 şi 1973, când consensul politic care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial este favorabil naţionalizării sectoarelor strategice din servicii şi industrie.
Naţionalizarea, opusul privatizării, a lovit crunt şi mai mulţi meşteşugari şi mici industriaşi din localitatea Medgidia. În 1949, le-au fost confiscate atelierele situate în zona care astăzi poartă numele de Curtea Bazarului, în apropierea pieţei mari din municipiul Medgidia.
 
De procesul de „confiscare“, întrucât nicio compensaţie materială sau morală nu i-a fost acordată în urma „naţionalizării“ bunurilor, nu a scăpat nici familia industriaşului Voicu C. Oprică. Familia lui Oprică era una înstărită în Medgidia anilor 1940. Pe lângă bruma de avere, aveau o boiangerie cu darac pentru lână şi o fabrică de maşini agricole, cu turnătorie, în care se lucrau piese de schimb pentru Călăraşi, Ialomiţa sau Zimnicea (n.r. Giurgiu). În fabrică lucrau peste 30 de „braţe de muncă“ la acea vreme. Numele lui Voicu C. Oprică figura şi pe o listă a chiaburilor din Remus Opreanu, Valea Dacilor şi Medgidia, redactată la 12 februarie 1951, ca fiind deţinător a nouă hectare de pământ, după cum ne-a relatat şi Georgică Neacşu, finul şi moştenitorul vecinului lui Oprică, Gheorghe T. Neaşcu (n.r. deţinător de piuă), a cărui poveste o vom relata într-o ediţie viitoare.
 
În anul 1949, artizanii naţionalizării au dat buzna şi au distrus tot ce le-a ieşit în cale, i-au bătut cu cruzime pe cei consideraţi chiaburi, le-au luat şi ce nu aveau, lăsându-le familiile muritoare de foame.
 
Din munca celor care trudeau în atelierele de maşini agricole ale lui Oprică au ieşit secerători-legători sau maşini folosite la bătut porumbul (vezi acte de vânzare-cumpărare utilaje, în secţiunea „Documente“) , îşi aminteşte Georgică Neacşu.
 
Dureroase amintiri, dublate de documente şi fotografii ale vremii, pe care bărbatul le-a pus la dispoziţia redacţiei ZIUA de Constanţa, pentru a fi văzute de cititorii noştri. Ele sunt mărturii ale naţionalizării, ale luptei împotriva proprietăţii particulare de orice fel în economie, ale distrugerii unor vieţi.

Confiscări de patrimoniu privat au avut loc nu numai în ţările conduse de regimuri pe model sovietic, ci şi în Occident, acolo unde populaţiile şi administraţia postbelică i-au perceput pe deţinătorii de capital ca fiind „duşmani“, „străini“, „colaboratori cu regimurile de ocupaţie“ sau doar „profitori de război“.
 

Cum au ilustrat istoricii fenomenul naţionalizării
 

Prof. univ. dr. Marian Cojoc, de la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii „Ovidius“ din Constanţa, a surprins detalii ale naţionalizării şi colectivizării din Dobrogea în lucrarea „Evoluţia Dobrogei între anii 1944 - 1964. Principalele aspecte din economie şi societate”, cu care a obţinut diploma de doctor în istorie. Cartea, care a văzut lumina tiparului în anul 2001, la Editura Universităţii din Bucureşti, descrie câteva aspecte interesante legate de fenomenul naţionalizării. 

„Numeroşii membri ai minorităţilor naţionale din Dobrogea au fost afectaţi în mod special de actul naţionalizării din iunie 1948. În teritoriu, propaganda regimului prin presă a fost puternic susţinută. Începând din 15 iunie, pe parcursul câtorva săptămâni, cotidianul Dobrogea Nouă prezenta, cu fiecare act de deposedare (naţionalizare), numai manifestări şi mitinguri entuziasmante ale populaţiei din ţinutul dintre Dunăre şi Mare. Ceea ce este interesant este faptul că întreprinderile trecute prin actul naţionalizării în proprietatea statului, multe aparţinând reprezentanţilor comunităţilor minorităţilor locale, au ajuns să aibă noi directori, în bună parte tot minoritari, însă de altă etnie decât vechiul proprietar. În oraşul Constanţa, în ziua de 16 iunie 1948, din cele 13 întreprinderi naţionalizate, cărora li s-au adăugat nouă mori şi patru fabrici de ulei din judeţ, au încăput pe mâna unor directori de altă etnie decât cea românească. (...). În judeţul Tulcea, întreprinderile naţionalizate au avut, cel puţin în privinţa noilor conduceri, o soartă asemănătoare”, notează prof.univ. dr. Marian Cojoc în lucrarea „Evoluţia Dobrogei între anii 1944 - 1964. Principalele aspecte din economie şi societate“.
 
Un alt aspect interesant vizează naţionalizarea imobilelor. „Nici în privinţa naţionalizării de imobile, minoritarii dobrogeni, ca de altfel întreaga populaţie românească, nu au fost exceptaţi. În această privinţă, este extrem de relevantă situaţia prezentată în anexa Decretului-lege 92 din 1950 pentru naţionalizarea unor imobile din judeţul Tulcea, în care, din cele 39 de imobile supuse naţionalizării, 29, deci o majoritate covârşitoare, aparţineau membrilor minorităţilor naţionale. Amintim, în acest sens, afectate de naţionalizare, imobilele familiilor Avramide, Carvelas, Chiriachide, Hrisofi, Hasan, Iacobini, Cernevschi, Margulis, Mustafa sau Lichiardopol etc.“, mai notează autorul.
 
Un aspect mai puţin cunoscut, cercetat de prof. Marian Cojoc, vizează beneficiarii caselor naţionalizate. Născut lângă Ploieşti, la Blejoi, scriitorul, jurnalistul, poetul român, teoreticianul avangardei Geo Bogza este unul dintre aceşti beneficiari. Acesta, la 24 mai 1949,  adresa ministrului Afacerilor Interne o petiţie prin care solicita ca Primăria Mangalia să poată pune la dispoziţia sa fosta casă a lui Guy Pauker, formată din două camere, pentru a-i servi ca loc de creaţie şi pentru căutarea sănătăţii. Câteva dintre aceste ipostaze ale evoluţiei Dobrogei între anii 1944 - 1964 ne-au fost puse la dispoziţie chiar de către autorul lucrării, căruia îi mulţumim pe această cale. În galeria foto veți regăsi câteva paragrafe elocvente pentru ceea ce a însemnat acest fenomen al naţionalizării în această parte de ţară.

Puteţi vizualiza în secțiunea „Documente“ fotografii ale vremii cu clădirile marcate în vederea naţionalizării, corespondenţe între atelierul mecanic Opriţă Voicu şi Comitetul Provizoriu Judeţean Tulcea, secţiunea agricolă, acte de vânzare-cumpărare a unor maşini agricole, facturi din acea vreme, schiţa de plan a clădirilor întreprinderii Voicu C. Opriţă de pe strada Tudor Vladimirescu nr. 3, dar şi o „autorisaţiune“ (n.r. autorizaţie) eliberată de Prefectura judeţului Constanţa prin care, în anul 1908, Oprea Voicilă (n.r. se pare, bunicul matern al lui Voicu Opriţă) primea acceptul deschiderii în oraşul Medgidia a unui stabiliment format din fierărie şi rotărie. Ulterior, în acea locaţie au funcţionat atelierele de maşini agricole confiscate de comunişti. Facem menţiunea că documentele ne-au fost puse la dispoziţie de Georgică Neacşu, moştenitorul unuia dintre industriaşii loviţi crunt de naţionalizarea comunistă.

Va urma.
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii