Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
18:16 27 05 2022 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Lumea marinarilor Marinarul care a revoluționat armata, Vasile-Marcel Diaconescu (GALERIE FOTO)

ro

21 Jan, 2022 00:00 1986 Marime text


Era mereu vocal, jovial și elegant. Cunoscător al limbilor rusă, franceză, engleză, germană şi italiană, cu alură de intelectual rasat, cu expertiză în multe domenii și o bogată experiență de viață, încânta pe toată lumea. Orice intervenție a sa lăsa să se întrevadă educația refinată și cultura tehnică desăvârșită, care făcea ca de fiecare dată raționamentul său să fie elevat expus și temeinic argumentat.

În grupul seniorilor Marinei Regale demult apuse, care frecventa anual întâlnirea estivală de la Muzeul Marinei Române cu camarazii de armă combatanți, viceamiralul ing. Vasile-Marcel DiaconescuTit pentru prieteni - era o prezență distinsă și distinctă.

Faptul că m-am întreținut cordial cu domnia sa în repetate rânduri mă determină să-i aduc încă un binemeritat omagiu postum, la împlinirea unui secol de la nașterea sa, celui care a onorat pe deplin desemnarea sa ca șef al Promoției 1942 „Desrobirea” a Școlii Navale din Constanța.
 
Tentația tehnicii navale
 
Povestea vieții sale este pe cât de tumultuoasă pe atât de pitorească[1].

În a doua jumătate a lunii noiembrie 1944 am primit de la Comandamentul Marinei din Bucureşti înştiinţarea că se ţine un examen de admitere la Institutul Politehnic Bucureşti, la care se pot înscrie doritori care se simt în stare şi doresc să urmeze cursurile acestui institut – avea să evoce ulterior viceamiralul Diaconescu.

Se preciza că cei care vor reuşi la examenul de admitere vor fi încadraţi într-o nouă unitate de marină, recent înfiinţată, cu numele Institutul Tehnic Naval Militar (ITNM), în care vor avea posibilitatea să urmeze cursurile de zi pe timp de 8 ani, cu obligaţia de a servi, după absolvire, timp de minim 9 ani în Marina Militară.

Am profitat de acestă ocazie şi m-am înscris la examenul de admitere, pe care l-am luat şi, începând cu 12 decembrie 1944, am fost încadrat în ITNM şi am început cursurile Institutului Tehnic Bucureşti, Facultatea Electromecanică, Secţia Electrotehnică, pe care le-am absolvit în vara şi toamna anului 1949, iar la 12 decembrie 1949 am fost încadrat în Direcţia Construcţii Navale, care funcţiona în Bucureşti.
Am fost numit în funcţia de ofiţer inginer proiectant în Secţia Studii – Proiecte, fiind totodată şi ajutorul şefului secţiei, ca fiind cel mai vechi în grad dintre ofiţerii ingineri proiectanţi din secţie (Între timp fusesem avansat locotenent în 1945 şi căpitan la 18 august 1947).


Am funcţionat în cadrul acestei direcţii, denumită ulterior Direcţia Tehnică a Marinei, în Bucureşti, până în luna martie 1960 (fiind avansat între timp la gradul de căpitan de rangul 3 în 1953 şi de căpitan de rangul 2 în 1957), atât ca şef al Secţiei Studii – Proiecte începând din anul 1951, după plecarea şefului secţiei de până atunci – locotenent-comandorul ing. Florea Predoiu, cât şi ca şef al Secţiei Construcţii Nave Noi sau al unei Secţii Întrunite Studii-Proiecte Construcţii Nave (care a cumulat și Secția Standardizare-Invenții-Inovații).

În întreaga această perioadă am întocmit personal sau în colectiv o serie de studii şi proiecte sau anteproiecte, caiete de sarcini, norme, proiecte de standarde etc şi am condus şi îndrumat numeroase colective iar pe linia construcţiilor de nave noi am perfectat numeroase contracte cu Institutul de Proiectări Navale Bucureşti (IPRONAV) şi ulterior ICEPRONAV Galaţi, cu Şantierele Navale “Viitorul” şi “1 Mai” din Brăila, cu Şantierul Naval Galaţi, cu Şantierul Naval Olteniţa, cu Şantierul Naval Constanţa, contracte a căror derulare am urmărit-o din punct de vedere tehnic şi financiar, participând la recepţii parţiale sau la recepţiile finale a numeroase nave militare construite în aceste şantiere, în perioada respectivă.

Citez doar câteva din acestea: colaborare la studiul şi proiectarea unui nou tip de dragă magnetică cu electozi; completarea și modernizarea proiectului instalației de protecţie antimagnetică (PAM) a dragoarelor de bază DB 11, 12, 13 și 14 realizate la Şantierul Naval “Viitorul” Brăila după proiectul dragorului german “M-40” - instalaţie care a fost suplimentată după concepţia mea cu un sistem de reglare automată a regimului de alimentare a înfășurărilor instalaţiei PAM funcţie de latitudine şi de drumul magnetic al navei (sistemul XK-3 realizat în colaborare cu Institutul de Proiectări Electrotehnice Bucureşti) şi cu un sistem de reglare automată a regimului de funcţionare al sistemului de electromagneți de compensare a compasului magnetic al navei (sistemul XK 10 realizat tot în colaborare cu Institutul de Proiectări Electrotehnice București, după concepția mea); întocmirea proiectului instalației de protecție antimagnetică (centura magnetică) pentru nava-şcoală “Libertatea” – fostul yacht regal „Luceafărul”; concepţia unui nou sistem de reglare automată a regimului de alimentare a înfășurărilor PAM, cu măsurarea în timp real a câmpului magnetic al navei prin traductoare de câmp magnetic plasate sub chilă sau la catarg (prezentată de mine la un simpozion internațional de specialitate la Leningrad, în luna octombrie 1958); sistem complex de măsurare cu traductoare montate pe fundul apei, a fluxului magnetic al navelor în trecere, în mai multe drumuri reciproc perpendiculare Nord – Sud şi Est-Vest, realizat ulterior, în colaborare cu acelaşi institut, în portul Mangalia, cu titlu experimental; caiet de sarcini şi proiect preliminar al modelului magnetic la scară redusă, al cargoului de 3400/4300 tdw; proiectul şi realizarea integrală a unei staţii de demagnetizare, de mic deplasament, pentru tratarea magnetică a navelor fluviale; proiecte de standarde pentru cabluri electrice navale (intrate ulterior în vigoare) etc.

În perioada respectivă s-au construit sub comanda şi supravegherea mea în şantierele navale sus-menţionate mai multe tipuri de nave militare şi auxiliare: dragoarele de bază - DB, dragoarele de radă - DR, vedetele de dragaj fluvial cu corp amagnetic (din lemn) – VDF, remorcherele fluviale de 400 CP, remorcherele maritime de 1200 CP, bacuri fluviale şi maritime, amenajarea navei hidrografice NH-113 dintr-o canonieră, amenajarea navei de degazare – dezactivare NDD-112 din altă canonieră, amenajarea navei de salvare NS-116 dintr-un remorcher maritim de 1200 CP etc.

S-au mai realizat în colaborare cu IPRONAV proiectele preliminare şi tehnice ale unor nave care nu s-au mai construit: navă puitoare de plăşi, navă-şalupă de pescuit torpile etc.
Am elaborat personal sau ajutat de mici colective diverse studii, ca Studiu complex al capacității combative a navelor flotei noastre de luptă și auxiliare; Studiu preliminar asupra posibilității de realizare a unei stații de formare și antrenamentul scafandrilor de luptă și a celor tehnici cu cheson hidropneumatic pentru simularea scufundării la mare adâncime (până la 300 metri) și bazin acoperit; Studiu pentru argumentarea necesității rămânerii în flotă a navei-școală „Mircea”, cu vele și respingerea ideii de a i se tăia catargele și a i se amplasa un nou motor de propulsie, transformând nava din velier în navă motopropulsată.

În această perioadă - de la 12 decembrie 1949 până la 10 martie 1960 - am desfăşurat, în paralel, şi activitate didactică la Şcoala de Ofiţeri Tehnici de Transmisiuni Bucureşti – unde am predat cursul Bazele Electrotehnicii - şi la Academia Tehnică Militară – unde am fost asistent la cursul de Matematici speciale (profesor Gheorghe Sabac) în anul 1949-1950; asistent la cursul de Mecanica fluidelor (profesor academician Dumitru Dumitrescu), în anul 1950 -1951; lector superior (similar cu conferenţiar din institutele de învăţământ superior civile) la cursul special de Magnetismul navei, mine magnetice şi electromagnetice, demagnetizarea navei şi instalaţii de protecţie antimagnetică (PAM).
Acest curs l-am predat doi ani la rând unor ofiţeri ingineri de marină în specialitatea “Instalaţii automate de bord navă”, în anii 1956-1957 şi 1957-1958.

De asemenea, în anii 1959 şi 1960 am fost desemnat ca preşedinte al unor subcomisii pentru susţinerea proiectelor de diplomă de către ofiţerii ingineri de marină specialităţile Construcţii corp navă, maşini şi motoare navale şi Instalaţii electrice şi automate de bord navă la Academia Tehnică Militară.

Din martie 1960 am fost mutat din Bucureşti la Constanţa şi încadrat în Secţia Cercetări Ştiinţifice din statul major al Comandamentului Marinei Militare (CMM), pe funcţia de ofiţer cu cercetările ştiinţifice tehnice până în martie 1961, când am revenit la Direcţia Tehnică a CMM de la Constanţa, ca şef Birou Standardizare – Invenţii şi Inovații.
În luna iunie 1961, Direcţia Tehnică a fost mutată din Constanţa la Mangalia iar eu am fost încadrat la şef al Bazei Tehnice a Transmisiunilor Marinei, tot în Mangalia.

În perioada 1961-1962 când a fost la Mangalia în Direcţia Tehnică, ca şef al Secţiei Studii, am întocmit personal - şi cu sprijinul unor colaboratori subalterni - următoarele studii importante: Studiu de ansamblu pentru evaluarea capacităţii combative a navelor maritime ale Marinei Militare Române (am fost ajutat de viitorii contraamirali ingineri Titus Nicolescu şi Sorin Răducanu); Studiu pentru demonstrarea necesităţii de a păstra nava-şcoală “Mircea” ca velier şi nu de a da curs unor propuneri de tăierea catargelor şi transformarea în motonavă-şcoală. Concluziile argumentate şi propunerile din acest studiu au ferit Marina Militară de la o gravă eroare şi au salvat bricul; Studiu şi concepţia preliminară privind realizarea în Baza Mangalia a unui Centru de antrenament pentru scafandrii de luptă, cu cheson hidropneumatic pentru simularea adâncimii până la 300 metri și cu bazin acoperit, cameră de recompresie etc. Studiul a fost acceptat de conducerea C.M.M., dar din motive economice realizarea a fost amânată.
 
Coordonator al înzestrării Armatei
 
La 30 decembrie 1961 am fost avansat căpitan de rangul 1 şi mutat înapoi în Direcţia Tehnică, pe funcţia de şef al Secţiei Studii-Proiecte-Cercetări Ştiinţifice-Invenţii-Invovaţii-Metrologie, funcţie pe care am deţinut-o până la 30 ianuarie 1963, când am fost mutat împreună cu alţi şefi de secţie din Direcţia Tehnică, la Bucureşti, în cadrul Direcţiei Generale a Înzestrării Armatei, recent înfiinţată.

La Direcţia Generală a Înzestrării am fost încadrat în Secţia Industrială, pe funcţia de ofiţer cu cordonarea Şantierului Naval Mangalia al C.M.M. şi m-am ocupat - pe lângă coordonarea lucrărilor din planul de producţie al acestuia - şi cu elaborarea documentaţiei pentru Hotărârea Consiliului de Miniştri de trecere a acestui şantier de la regimul bugetar la regimul de gestiune economică proprie şi subordonarea sa Direcţiei Generale a Înzestrării, prin Secţia Infrastructură.

În această ultimă problemă am lucrat direct cu şeful Direcţiei Generale a Înzestrării din acea perioadă, generalul Vasile Ionel, adjunctul ministrului Apărării Naţionale.

Tot în acea perioadă, pe lângă sarcinile ce-mi reveneau direct din funcţia respectivă, m-am ocupat de întocmirea unui studiu de ansamblu privind echiparea navelor civile - din construcţie sau la reparaţii capitale - cu instalaţii moderne de protecţie antimagnetică (PAM) pentru folosirea lor eficientă la o eventuală mobilizare.

Studiul era însoţit de un plan concret de perspectivă privind executarea treptată a lucrărilor şi evaluarea acestora. Acel studiu a fost avizat favorabil de comandantul Marinei Militare din acea vreme -contraamiralul ing. Grigore Marteş şi aprobat de adjunctul ministrului Apărării Naţionale şi şef al Direcţiei Generale a Înzestrării, urmând a fi puse în aplicare după instruirea specială a unor ingineri militari şi  civili în proiectareaunor asemenea sisteme.

Subsemnatul am fost numit şeful şi organizatorul unui asemenea curs de formare a inginerilor proiectanţi de instalaţii PAM, care s-a desfăşurat, cu concursul unui specialist sovietic, inginerul Dikovski, la sfârşitul anului 1963.

A luat parte o serie de ofiţeri ingineri de profil Instalaţii automate de bord, printre care viitorii contraamirali ingineri Sorin Răducanu și Dumitru Nanu, comandorul ing. Mihail Barbu și câţiva ingineri civili de la Şantierele Navale Galaţi, Constanţa şi ICEPRONAV.

Spre sfârşitul anului 1963 a fost înfiinţată, pe stat-anexă la Direcţia Generală de Înzestrare, aşa-numita “Grupă de automatizare”, cu sarcina de a se documenta asupra procesului de automatizare a conducerii trupelor cu folosirea tehnicii de calcul şi a elabora pe studiu şi un Plan de perspectivă pentru atacarea, şi în armata noastră, a acestui domeniu foarte modern, în care unele armate străine ale ţărilor din NATO (S.U.A., Anglia, Canada, Franţa, Germania şi Italia) aveau deja o serie de rezultate şi realizări.
De asemenea, domeniul fusese abordat şi de unele ţări din Tratatul de la Varşovia (R.S. Cehoslovacă, R.P. Polonă, R.P. Ungară şi U.R.S.S.), care se părea că obţinuseră rezultate preliminare.

Ţinându-se seama de faptul că absolvisem Institutul Politehnic Bucureşti ca inginer electrotehnic (deci apropiat de domeniul tehnicii de calcul), am fost numit locțiitor al șefului Grupei de Automatizare pentru problemele tehnice (grupa având şi un alt locţiitor pentru problemele de algoritmi şi programe). Cu aceasta am trecut de la problemele tehnice ale Marinei, de care mă ocupasem până atunci (circa 14 ani), la altă categorie de probleme tehnice și cu o puternică amprentă operativ-tactică, vizând toate categoriile de forţe armate şi genuri de arme şi la toate eşaloanele de conducere. Reprofilarea era foarte grea şi cerea eforturi deosebite de studiu şi documentare.

În acest scop s-a prevăzut - şi am frecventat - un curs special de trei luni la Academia Militară Generală pentru recapitularea şi reamintirea unor capitole de matematică şi tehnică (teoria numerelor şi sistemelor de numeraţie, algebra booleană, calcului matricial, algebra vectorială şi calcul tensional, teoria reglării automate etc) și cunoaşterea unor capitole moderne de matematici aplicate, care stau la baza cercetării operaţionale (programarea matematică, teoria jocurilor strategice, teoria deservirii în masă, teoria căutării etc.).

Apoi am făcut vizite de documentare la unele institute de cercetare şi de învăţământ superior în care lucrau colective ce aveau deja unele realizări de început în domeniul calculatoarelor electronice (colectivul CIFA, inginer Victor Toma[2], rector de la Institutul de Fizică Atomică; colectivul CET – 500, inginer Armand Segall de la acelaşi institut; colectivul MECIPT[3] - inginer Wilhelm Löwenfeld şi matematician dr. Iosif Kaufmann de la Politehnica Timişoara; colectivul DACICC de la Institutul de Matematică de la Cluj – prof. academician dr. Tiberiu Popoviciu şi colectivul colonel ing. Florin Munteanu de la Academia Tehnică Militară (care ne-a prezentat și expuneri privind structura calculatoarelor electronice numerice şi elemente de programare a acestora).

Documentarea a fost extinsă şi prin vizite peste graniţă, în Cehoslovacia (noiembrie 1964), Polonia (decembrie 1964), Ungaria (iunie 1965) şi U.R.S.S. (decembrie 1967, deoarece în anii 1964 şi 1965 ei au afirmat că încă nu au realizări care să poată fi prezentate).

Între timp, în anul 1964 am întocmit studiul cerut de conducerea armatei, împreună cu un proiect de Plan de perspectivă în două variante, care au fost prezentate organelor superioare şi aprobate. Conform acestui plan, Grupa de Automatizare” şi-a mărit efectivele şi a devenit Centrul de Cercetări pentru Tehnică de Calcul şi Automatizarea conducerii trupelor” – CETCA, în 1965. Subsemnatul am rămas în continuare locţiitor al şefului acestui centru până în anul 1966, când şeful centrului, colonelul dr. ing. Dinu Buznea, a fost detaşat la Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini pentru înfiinţarea Institutului de Cercetări Electronice iar eu am fost numit şef al Centrului CETCA, începând din luna septembrie 1966.
Între timp începuseră o serie ce cercetări tehnice pentru realizarea de către colectivele noastre a unor dispozitive care să constituie elemente cu caracter experimental pentru simularea unui subsistem automatizat de conducere a trupelor (SACT).

Pentru a putea experimenta o serie de algoritmi şi programe de calcul (începând cu problema conducerii focului de artilerie dar şi cu unele probleme de stat major), se trecuse deja la realizarea de către colectivele noastre a primului calculator electronic numeric al armatei staţionar CENA-1, cu colaborarea colectivului MECIPT-1 de la Timişoara şi după structura generală a calculatorului tranzistorizat realizat de acest colectiv dar alt tip de memorie (cu ferite), de capacitate dublă şi cu viteză de calcul sporită. Calculatorul respectiv a fost o reuşită şi a fost folosit mult timp cu succes.

În aprilie 1968 a fost înfiinţat Institutul Tehnic de Cercetare-Proiectare al Armatei (ITCPA), prin înglobarea într-o aceeaşi unitate a câtorva centre de cercetare ştiinţifică din armată care funcţionau până atunci sub conducerea unor comandamente de armă (Centrul de Cercetări pentru Tehnica de Transmisiuni, Centrul de Cercetare pentru Artilerie, Centrul de Cercetări pentru Tehnica de Geniu, Centrul de Cercetări Chimice), precum şi a Centrului de sub comanda mea - CETCA.

De la înfiinţarea institutului am fost numit locţiitor pentru automatizarea conducerii trupelor (ACT) al comandantului Institutului, generalul Titus Lupescu. Aveam în subordine, pe lângă colectivul CETCA, şi staţia centrală de calcul mecanografic, pe care o înfiinţasem încă de pe vremea când CETCA funcţiona independent (1967).

Iniţial institutul a funcționat în Bucureşti, cu centrele respective dispersate în localurile pe care le ocupau în trecut. Ulterior, după 1972, s-a mutat în localul nou construit la Clinceni, cu toate colectivele întrunite într-un singur local.
Între timp, Centrul de Cercetări pentru Artilerie se desprinsese şi formase un institut aparte în subordinea Ministerului Industriei Constructoare de Maşini.

Într-o primă perioadă, de început, în schema de organizare a Institutului mai existau şi alţi locţiitori ai comandamentului pentru fiecare profil de cercetare ştiinţifică, corespunzătoare fostelor centre de cercetare înglobate la înfiinţarea sa.

Ulterior, organigrama a prevăzut numai un singur locţiitor pentru toată activitatea de cercetare ştiinţifică a Institutului, respectiv pentru toate profilele de cercetare. Pe funcţia de locţiitor al comandantului pentru cercetare ştiinţifică a fost numit subsemnatul şi am rămas în această funcţie întreaga perioadă până la pensionare, în iulie 1983, fiind în consecinţă şi preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului.

A fost necesar un mare efort de studiu şi documentare pentru a putea acoperi o asemenea activitate desfăşurată pe un larg evantai de domenii ale tehnicii militare mai ales că, cu câţiva ani înainte de pensionare, acest evantai s-a mărit şi cu profilul Radiolocaţie şi rachete dirijate.
Între timp, corespunzător prevederilor Statutului cercetătorilor ştiinţifici şi proiectanţilor - recent promulgat - şi pe baza memoriului de activitate ştiinţifică şi didactică al subsemnatului, am fost promovat de Comisia ştiinţifică a M.Ap.N. şi cu atestarea Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, cercetător ştiinţific gradul I (echivalent cu gradul didactic de profesor universitar, conform Statutului personalului didactic din învăţământul superior).

În prima perioadă de după înfiinţarea institutului, ca locţiitor al comandantului pentru automatizarea conducerii trupelor, m-am ocupat, împreună cu generalul-maior ing. Virgil Dobrin, şeful Catedrei de Automatizarea conducerii trupelor din Academia Militară Generală şi cu şeful Staţiei de calcul mecanografic, colonelul dr. ing. Nicolae Popescu, de înfiinţarea Centrului Electronic de Calcul al Marelui Stat Major (stat de organizare, construcţia clădirii, dotarea cu echipament de calcul electronic, încadrarea cu personal competent).

De asemenea, tot în această perioadă am colaborat personal cu recent înfiinţata Direcţie de Mecanizare şi Automatizare a conducerii trupelor din cadrul M.St.M. şi cu Catedra ACT din Academia Militară Generală, la întocmirea concepţiei de ansamblu a unui Sistem automatizat de conducere generală a tuturor forțelor şi mijloacelor militare ale M.Ap.N. la pace, conectat la Sistemul Naţional Informatic de conducere (SNIC) prin intermediul unui subsistem special, care includea şi subsistemele Ministerului de Interne şi ale altor organisme speciale.
Pe lângă aceasta am colaborat cu aceeaşi D.M.A.C.T. şi Catedra ACT la întocmirea Concepţiei de ansamblu a unui sistem automatizat mobil de conducere în conducere în campanie a trupelor de arme întrunite, la eşalon Armată.

Ambele concepţii, supuse conducerii M.Ap.N., cu avizul comandanţilor tuturor categoriilor de forţe armate şi genuri de arme, au fost aprobate şi au constituit baza desfăşurării ulterioare a tuturor cercetărilor ştiinţifice tehnice şi operativ-tactice din acest domeniu.

Tot în această perioadă am elaborat personal şi cu concursul căpitanului de rangul 3 ing. Ştefan Chira, din subordinea mea, Concepţia de ansamblu a unui sistem automatizat de conducere a forţelor şi mijloacelor Marinei Militare la pace şi în campanie (SACOMM). Această concepţie a fost prezentată conducerii Marinei Militare şi, după avizul favorabil, a fost inclusă, ca parte componentă, în Sistemul automatizat de conducere al M.Ap.N. menţionat mai sus.

La 8 mai 1971 am fost avansat contraamiral.

În perioada următoare, când am răspuns în Institut de cercetarea ştiinţifică pe toate profilele de activitate, am condus şi îndrumat direct colectivele de cercetare ştiinţifică din domeniul automatizării conducerii trupelor - atât pe acelea care aveau ca obiect realizarea de elemente tehnice ale sistemelor cât şi pe acelea care aveau ca obiect elaborarea de modele matematice, algoritmi şi programe de calcul şi prelucrarea datelor cu calculatoare electronice (în care lucrau şi numeroşi ofiţeri de stat major din toate armele, inclusiv Marină). În această activitate am avut şi contribuţii personale, în afară de îndrumare şi conducere a colectivelor.

În celelalte profile de cercetare ştiinţifică ale institutului activitatea subsemnatului a fost ceva mai limitată şi orientată mai mult pe acele obiective ale cercetării ştiinţifice care constituiau, prin realizarea lor, elemente componente ale sistemelor automatizate de conducere a trupelor la pace şi la campanie (staţii radio de transmisiuni militare, staţii radioreleu, telefoane şi centrale telefonice de campanie, elemente de multiplexare, echipamente de secretizare în telefonie, telegrafie și radio, echipamente de acţiune şi contraacţiune radioelectronică, staţii de radiolocaţie).
A fost o perioadă de activitate intensă şi rodnică, plină de realizări, cu multe din echipamentele cercetate ajunse în fază de modele experimentale, prototipuri şi chiar în faza de producţie de serie, îndeosebi cele de transmisiuni militare şi alte elemente ale sistemelor automatizate de conducere (pentru conducerea focului la nivel divizion de artilerie şi pentru sistemul de apărare antiaeriană a teritoriului la nivelul Post și Nod de radiolocaţie şi de dirijare la intercepţie a aviaţiei de vânătoare).

Către finalul acestei perioade am iniţiat, împreună cu colaboratorii mei apropiaţi, colonelul dr. ing. Nicolae Irimie (devenit ulterior general de divizie, locţiitor al şefului Departamentului Înzestrării Armatei), locotenent-colonelul dr. ing. Aurelian Stoica (viitor colonel – comandant al Institutului de Cercetare Dezvoltare al Armatei) şi locotenent-colonelul ing. Dumitru Aelenei (viitor colonel) şi în colaborare cu alţi ofiţeri ingineri din Marina Militară, cercetarea şi realizarea unui Punct de comandă automatizat, cu calculator Pentium 2, ambarcat pe distrugătorul “Mărășești”.

În toată această perioadă a anilor ΄70 şi a primilor ani ΄80 până la pensionarea subsemnatului, în iulie 1983, am militat pentru o largă colaborare cu institute de cercetare şi învăţământ superior tehnic (Academia Tehnică Militară, Institutul Politehnica Bucureşti, Institutul de Cercetare pentu Tehnica de Calcul, Institutul de Cercetări Electrotehnice, Institutul de Cercetare – Proiectare pentru Automatizări, Institutul de Cercetare pentru industria electrotehnică) şi cu întreprinderi de profil electronic-electrotehnic- automatizări („Electronica industrială”, „Electromagnetica”, „Electrotehnica”, „Întreprinderea de calculatoare electonice FELIX”, „Întreprinderea de Echipamente Periferice pentru Calculatoarele Electronice”, „Întreprinderea de aparate de măsură industriale şi radio profesionale”, „Întreprinderea de mecanică fină”, Întreprinderea „Optica Română” etc.).

Într-o serie de institute şi întreprinderi din cele enumerate am avut chiar dislocate colective de cercetători care, împreună cu specialişti din aceste institute şi întreprinderi, au constituit colective mixte în scopul scurtării ciclului cercetare – proiectare – producţie.
În toată această perioadă am fost delegat ca reprezentant al M.Ap.N. în comitetele de conducere ale unor centrale industriale care coordonau institutele şi întreprinderile menţionate mai sus (Centrala Industrială pentru Electronică și Tehnică de Calcul - CIETC și Centrala Industrială pentru Telecomunicații și Automatizări - CIETA).

De asemenea, am reprezentat institutul nostru în Consiliul profesoral al Academiei Militare Generale până la pensionarea subsemnatului, precum şi în Consiliul de conducere al Bibliotecii Centrale a M.Ap.N.

Pe plan extern au avut loc numeroase acţiuni de colaborare bi - şi multilaterală cu organele tehnice şi statele majore ale armatelor ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia, subsemnatul participând la majoritatea acestor acţiuni în U.R.S.S., Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, în cadrul delegaţiilor trimise de Marele Stat Major, Direcţia Generală a Înzestrării şi comandamentele de armă.

Colaborările s-au desfăşurat, în principal, pe domeniul sistemelor automatizate de conducere a trupelor la pace şi în campanie.
În afară de participarea în aceste delegaţii militare, am avut câteva participări și în delegaţii şi organizate de Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie şi de Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini pentru documentare sau pentru colaborări pe linia producţiei de tehnică militară (la Lubliana, în 1971 la un Congres al Federaţiei Internaţionale pentru prelucrarea electronică a informaţiei; la Paris, în anii 1972 şi 1973, pentru vizitarea Salonului Internaţional de Tehnică de Calcul şi prelucrarea datelor – SICOB; la Moscova, în 1978, pentru repartizarea pe ţări a producţiei de echipamente şi dispozitive destinate sistemelor automatizate de conducere a trupelor etc).
 
La taifas cu Papa Ioan Paul al II-lea
 
După pensionarea mea în iulie 1983, am menţinut legăturile cu Institutul în care lucrasem peste 15 ani ca locţiitor al comandantului, participând la unele simpozioane sau sesiuni de comunicări ştiinţifice anuale sau jubiliare, la unele prezentând chiar referate.
De asemenea, am păstrat legătura şi cu Academia Tehnică Militară, Institutul Politehnic şi Institutele de Cercetare Ştiinţifică din economie cu care colaborasem în timpul cât eram activ.

Directorul general al Institutului de Cercetare pentru Industria electrotehnică şi electronică (ICPE), dr. ing. Florin Teodor Tănăsescu (ulterior ministru al Cercetării ştiinţifice într-o perioadă şi apoi consilier în acest minister), m-a solicitat să fiu consilier al conducerii acestui institut, ceea ce am acceptat şi mi-am defăşurat activitatea de consilier până în luna mai 1985, când m-am retras din motive de sănătate (contactasem o viroză complicată).

Ulterior acestei perioade am început o activitate voluntară la Comitetul Veteranilor (fostul CFLVRIF), până la evenimentele din decembrie 1989, continuând această activitate şi după această revoluţie şi până în prezent, în Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război (ANVR).
În aceste organizaţii am fost de la început membru al Comisiei de Istorie Memorialistică, participând la redactarea părţii ce se referă la acţiunile Marinei Militare şi Civile Române în cel de-al Doilea Război Mondial, alături de viceamiralul comandor (rtr) Gheorghe Sandu şi căpitan-comadorul (rtr) Nicolae Koslinski, în prima perioadă, şi în ultima perioadă alături de viceamiralul (rtr) Victor Bogdan.

Rezultatul acestui efort se poate constata în cele şase volume de memorialistică intitulate “Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei”.
De asemenea, am contribuit cu unele materiale şi informaţii date colectivului de autori format din contraamiralul (rtr) Raymond Stănescu şi căpitan-comandorul (rtr) Nicolae Koslinski, care au elaborat importanta lucrare de istorie militară “Marina Română în al Doilea Război Mondial”.

Am mai publicat, de asemenea, unele articole şi fotografii personale de război despre vedetele torpiloare tip “Vosper” şi tip “Power” şi despre distrugătorul “Regina Maria” în revistele Modelism și Viața Militară iar despre misiunea de escortare a convoiului “Alba Iulia” (16-20 aprilie 1944), la care am participat ambarcat ca ofiţer cu torpilele pe distrugătorul “Mărăști”, în cadrul “Operaţiunii 60.000” de evacuare a trupelor române şi germane din Crimeea, am prezentat comunicări atât la prima cât şi la cea de-a doua sesiune de comunicări organizată de Liga Navală Română pentru comemorarea a 50 de ani, în mai 1994 şi a 55 ani (la 15 mai 1999) de la această operaţiune maritimă deosebită şi eroică a Marinei Române.

Imediat după organizarea Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, după Revoluţie, am fost ales de Adunarea Generală a veteranilor de război din Sectorul 6 Bucureşti ca preşedinte al Filialei ANVR din acest sector, funcţie în care am activat peste doi ani, fiind ulterior ales de Conferinţa Naţională a Veteranilor de Război în Biroul Executiv al Consiliului de conducere a Asociaţiei pe întreaga ţară, cu sarcina de a reprezenta, în acest Birou Executiv, pe veteranii de război marinari, atât din Marina Militară cât şi din Marina Civilă. În această funcţie am fost reales şi la următoarea conferinţă naţională.

În toată perioada de activitate în cadrul organizaţiilor de veterani de război, atât înainte cât şi după decembrie 1989, am participat, în cadrul unor delegaţii de veterani de război români sau singur, la reprezentarea peste hotare a ţării noastre: la Belgrad, mai 1985, cu prilejul sărbătoririi a 40 de ani de la victoria aliaţilor în al Doilea Război Mondial în Europa; la Paris, octombrie 1985, la invitaţia Federaţiei Franceze a Asociaţiilor de veterani de război din Franţa, cu prilejul unei aniversări a acestei federaţii; la Varşovia, noiembrie 1985, la un Simpozion internaţional al Organizaţiei internaţionale „Generalii şi Amiralii pentru pace şi dezarmare”, cu tema „Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească o doctrină militară pentru a avea un caracter pur defensiv” (simpozion ținut în limba engleză).

Am prezentat un referat cu privire la doctrina militară română; la Belgrad şi în alte localităţi din Iugoslavia, aprilie 1994, la invitaţia unei organizaţii de veterani ai Primului Război Mondial şi urmaşilor acestora, pentru sărbătorirea a 80 de ani de la înfiinţarea primei Divizii de voluntari sârbi, care au luptat şi în Dobrogea alături de armatele române şi ruse în Primul Război Mondial; la Roma, mai 1995, pentru sărbătorirea a 50 ani de la victoria aliaţilor în cel de-al Doilea Război Mondial în Europa.

Cu acest prilej, veteranii de război din toate ţările participante în Europa la această conflagraţie, am fost primiţi în audienţă colectivă de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican. Când am dat mâna cu Sanctitatea Sa, l-am rugat - în limba italiană - să primească cele mai respectuoase urări din partea veteranilor de război români.

Menţionez că între timp, în octombrie 1994, am fost avansat viceamiral în retragere.
Aceste cinci deplasări oficiale în străinătate, efectuate după pensionare, cumulate cu toate deplasările oficiale în străinătate, efectuate de subsemnatul în perioada cât am fost ofiţer activ, ridică numărul acesta la peste 30, din care 4 pe linia problemelor de marină şi anume: la Leningrad, în octombrie 1958 (despre care am menţionat-o anterior) la un Simpozion privind demagnetizarea navelor; la Moscova, în ianuarie 1963, în delegaţia condusă de comandantul Marinei Militare, viitorul viceamiral-comandor (rtr) Gheorghe Sandu, la o Conferinţă internaţională a reprezentanţilor Marinelor Militare ale ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia; la Varşovia şi Gdansk, aprilie 1963, pentru schimb de cunoştinţe şi experiență în domeniul măsurării câmpului şi fluxului magnetic al navelor şi de protecţie antimagnetică a acestora; la Gdansk şi Gdynia, în octombrie 1973, pentru schimb de informaţii şi experienţă în domeniul elaborării sistemului autorizat de conducere a forţelor şi mijloacelor Marinei Militare.

La acestea mai adaug participarea la vizitele efectuate de o formaţie de nave ale Marinei noastre Militare, sub comanda comandantului Marinei Militare (menționat mai sus) în porturile Varna, Burgas şi Sevastopol, în luna august 1961.

Restul deplasărilor, până la numărul de peste 30, au fost destinate documentărilor şi colaborărilor bi- şi multilaterale.”.
Viceamiralul ing. Vasile-Marcel Diaconescu s-a stins din viață pe 4 octombrie 2004, la București.

În memoria sa, din anul 2005 Muzeul Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” expune o serie de documente, fotografii și obiecte personale care i-au aparținut, donate de fiica sa, Marina Samoilă iar în luna iunie 2017 Statul Major al Forțelor Navale a inaugurat la Colegiul Național Militar “Dimitrie Cantemir” din Breaza o sală de specialitate care poartă numele primului informatician militar marinar.
 
Bibliografie:
 

  1. Marian Moșneagu, „Politica navală postbelică a României (1944 – 1958)”, Editura „Mica Valahie”, București, 2006
  2. Marian Moșneagu, „Dicționarul marinarilor români”, Editura Militară, București, 2008
  3. Marian Moșneagu, „Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2017

 
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu

 Despre Marian Moşneagu

Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.

Citește și: Lumea marinarilor Destinul șefului promoției 1942 „Desrobirea”. 100 de ani de la naștere
 

 


[1] Începutul carierei sale în Marina Militară Română l-am prezentat în articolul „Destinul șefului Promoției 1942 «Desrobirea»”, publicat în cotidianul „Ziua de Contanța”, la rubrica „Lumea marinarilor”, vineri, 14 ianuarie 2022.
[2] Academicianul Victor Toma (1922 – 2008), părintele calculatoarelor electronice în România – CIFA-1, CIFA-2, CIFA-3, CIFA-4, CIFA-101, CIFA-102 ș.a.
[3] MECIPT – acronimul pentru Mașina Electronică de Calcul a Institutului Politehnic Timișoara.
Urmareste-ne pe Google News

Ti-a placut articolul?

Comentarii