Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
20:59 14 12 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Legenda pescarului cel vesel, care a rupt vraja cetăţii de la Agigea

ro

25 Jan, 2014 00:00 2244 Marime text
Aş vrea să povestesc o întâmplare de demult, care s-a petrecut la ţărmul mării. Ce e drept, pescarii cei bătrâni abia de-şi mai aduc aminte, când îţi arată drumul ars de soare de la Agigea, că ar fi fost cândva prin locurile acestea o cetate, pe care o stăpânea un rege mare. Palatul lui semeţ era zidit din marmură trandafirie şi din granate. Şi ar fi fost slăvitul rege pe deplin mulţumit, pentru că pace avea cu toţi vecinii şi bogăţia îi era destulă; numai că avea o durere care-l rodea.

Regele avea o fată, preafrumoasa Caliope, care fusese blestemată de Dolojman, de dracul ce bântuia pe atunci ţinutul mării şi care îl duşmănea pe rege. Blestemul lui suna ca fata să nu dorească alta în lumea asta decât danţul, dar toţi câţi vor danţa cu dânsa să cadă fulgeraţi. Şi astfel să se chinuiască Caliope întreaga viaţă între dorinţa de a danţa şi neputinţă. Pentru că acei ce vor afla de blestem, de teama morţii o vor ocoli, socotea dracul. Şi chiar de-ar danţa cumva cu dânsa vreun tânăr, el ar pieri sub blestem.  Şi nu ar fi putut să scape, decât dacă s-ar fi aflat vreo vrajă care să fie mai tare decât blestemul. Dar cine are asemenea putere, ca să sfărâme blestemul crunt al dracului?

De aceea sta copila mereu însingurată la o fereastră a palatului, privind cu ochii trişti spre marea nesfârşită.
Şi regele a dat de veste în toată omenirea că e gata să-şi dăruiască fata de nevastă aceluia ce va putea s-o scape de blestem.

S-a auzit pe-ntreg pământul de o asemenea ispită. S-a auzit de Caliope că e şi blândă şi frumoasă, dar că amarul ce-o apasă nu se va spulbera decât atunci când un bărbat va izbuti să afle o vrajă mult mai puternică decât blestemul. Şi având această vrajă, să poată danţa cu fata o zi întreagă, fără să cadă fulgerat. Atunci blestemul s-ar risipi şi Caliope ar ajunge ca toate celelalte fete de pe pământ.

- Păi să încercăm, au spus mulţime de flăcăi. Şi fiecare a plecat să caute şi vreo vrajă care să biruie blestemul. Apoi  au început să vină pe ţărmurile noastre.  Au poposit cu toţii la palatul pe care-l stăpânea măritul rege.  Când au văzut-o flăcăii pe Caliope au rămas cu toţii ca fermecaţi.

- Vrem să danţăm! au rostit flăcăii în cor, zărind copila întristată. La un semn, au început să cânte muzicanţii.
Şi danţul l-a început fata cu un băiat ce avea ochii ca două stele şi plete ce-i cădeau pe umeri ca grâul care dă în pârgă.  Au danţat ei un ceas, sau două, sau trei. Fata danţa parcă era cuprinsă într-o vâltoare din care nu mai putea ieşi, dar el, sărmanul tânăr se clătina, întâi oleacă, apoi mai tare. Apoi din ce în ce mai tare, cu ochii lui ca două stele din ce în ce mai stinşi, până ce s-a prăbuşit cu capul pe podele şi a fost mort. A început frumoasa Caliope să plângă de durere, să-l jelească pe acel tânăr.
- Nu e nimic, frumoasă fată, a murit unul, moare altul, dar poate unul dintre noi tot va învinge. Să încercăm! Şi au început să sune iarăşi muzici. Şi alt flăcău cu ochii vineţi ca floarea viorie de cicoare a cuprins în braţe pe fata regelui. A dănţuit şi acesta o vreme şi dintr-o dată a căzut şi dânsul. Fata n-a vrut atunci să mai danţeze. 

„Nu este alt liman, nu este altă ieşire dintr-un asemenea necaz, se gândea Caliope, decât să-mi scurtez viaţa singură”.

Şi poate c-ar fi trecut copila chiar de la gând la faptă de nu s-ar fi-ntâmplat ca într-o noapte să aibă un vis. I se părea că se întorsese vara şi rătăcea pe ţărmul mării într-un amurg. Pe apă pluteau corăbii mari. Şi în ceaţa vânătă a serii, pânzele care fluturau păreau murdare, parcă stropite cu cenuşă. Deodată stânca se ridică, întinde o gheară ascuţită către corăbii şi le înghite cu lăcomie. Pe urmă strigă către fată:

- M-am îndurat. Blestemul meu s-a isprăvit din clipa asta. Dar trebuie să mai găseşti în apa mării copacul zânelor, copacul de mărgean ce cântă. Adu copacul acesta în palat şi în el se află o floricică, pe care numai dacă o vei privi, ai să fii iar precum ai fost, nevinovată, uşurată, scăpată de suferinţă şi dureri. Când s-a uitat mai bine Caliope, stânca era chiar dracul ce-o blestemase în pruncie.

S-a trezit îndată fata, a alergat la tatăl său şi povestindu-i visul, i-a cerut învoirea să plece şi să caute copacul de mărgean al zânelor ce cântă. Dar regele nu s-a îndurat să-şi lase fata să înfrunte talazurile mării.

- Am să plec eu, a grăit regele. Pe mine mă urăşte dracul, pentru că în tinereţe l-am învins. I-am zmuls din gheare copila ce-o răpise şi care apoi ţi-a fost mamă ţie, Caliope. Şi ca să se răzbune pe mine şi pe mama ta, te-a blestemat pe tine Dolojmanul. Deci numai eu sunt vinovat de starea în care te-ai aflat tu până astăzi. Tot eu te voi scăpa, căutând în mare copăcelul a cărui floricică fermecată îţi va aduce uşurare.

Zicând aşa, slăvitul rege s-a pregătit de drum. S-a scufundat în apa mării şi a căutat copăcelul. Căutând, iacă-tă vede, chiar pe locul acela unde spunea copila că se zărise stânca din vis, un copăcel cu trunchiul de mărgean. Iute înoată către el. Şi cum îl prinde în mână, începe copăcelul să cânte. Dar tot atuncea se ivi din apă şi dracul, Dolojman.

- Ehei, mărite rege, îi zise dracul, nu poţi să iei din mare copacul cântător al zânelor nu-mi faci o făgăduială mai înainte. Şi ca să-ţi pot lăsa copacul, să-mi dai şi tu mie de soaţă pe cea dintâi copilă care îţi va ieşi înainte când vei atinge ţărmul la întoarcere.

- Bine, am să ţi-o dau, se grăbi regele, dornic să pună mâna pe copăcelul de mărgean.

Şi luând apoi în mână copăcelul zânelor, urcă din valuri şi porni cu el spre coastă. De ce se apropia de ţărm, copacul de mărgean al zânelor cânta mai tare. Fata, auzind cântecul acesta, văzând pe tatăl său cum se apropie, fugi de îndată jos, pe trepte, deschise poarta cea mare a palatului şi alergă pe ţărmul mării.

- Fugi, fugi de lângă ţărmul mării, fată dragă, i-a strigat regele cu teamă.

- Ha, ha, ha, ha! hohotea dracul de sub gheaţă. Diseară, când va răsări luna am să te aştept, mărite rege, să-mi dai fata de mireasă; de nu-ţi păstrezi însă făgăduiala, am să ţi-o schimb pe Caliope într-o şerpoaică şi o să te muşte chiar pe tine!

Şi urcă regele pe coastă. Pasul lui calcă greu pe stâncă, pentru că inima îl doare simte că a îmbătrânit. Cui să-i mai ardă de floarea fermecată, sau de copacul cântător al zânelor. Jalea s-a pogorât din nou peste palat. Şi a trimis regele, în prima seara, în locul fetei sale pe fata unui rob, a doua seara pe fata unui pescar, iar a treia seară pe fata unui cioban. Dar de fiecare dată, dracul le trimitea înapoi, spunându-le: „Pleacă înapoi şi spune regelui că este vremea ca răzbunarea mea să vie asupra lui, a fetei sale, şi a curtenilor”.

Şi a treia seară, dracul a izbit cu palma într-o piatră şi s-a ivit un ţap. A încălecat pe ţap şi a pornit în goană către palat, unde a înşfăcat-o pe Caliope de o mână, şi aşa s-a avântat până la rege.

- M-ai înşelat de trei ori până acuma, a zis dracul. Şi prin această faptă nechibzuită mi-ai dat mie putinţa să viu până la tine. Te mai întreb o dată: îmi dai sau nu pe Caliope de nevastă, să se sfârşească astfel lupta dintre noi?

- Nu o dau, a răspuns regele şi a ridicat paloşul pentru luptă.
- Dacă-i aşa, a mai spus Dolojman, am să vă împietresc pe toţi. Şi voi rămâne eu singur stăpân pe locurile acestea.

Zicând astfel, a dat un nor de fum pe gură. Norul a tot crescut şi tot ce a atins a început să împietrească.

De atunci, a rămas dracul stăpân acolo în palatul de marmură azurie şi adeseori umbla pe ţărmuri şi răpea fete de prin sate sau dădea foc, rupea năvoade, sfărâma bărci. Şi toată lumea pomenea cu spaimă pe dracul cel negru şi încornorat, Dolojman, care-şi avea sălaşul în palatul pe care-l împietrise. Şi nimeni nu îndrăznea vreodată să se apropie de palatul acesta învăluit mereu în vrajă şi în ceaţă.
Aşa că ani şi ani de-a rândul au tot crescut în jurul zidurilor ocolite de oameni buruieni mari, înalte, dese, ce le înveleau ca o pădure. Şi aşa se scurseră sute de ani, poate chiar o mie.

Dar într-o vreme se afla pe mare şi un biet pescar, un flăcăiandru chipeş, care venea cam de departe. Călătorea, cu gândul să vadă şi alte locuri decât acelea pe unde se născuse. Era pescarul un om vesel care cânta mereu. Aşa, cântând, vâslind pe mare, zări pe ţărmuri pădurea aceea deasă. Şi cătând mai bine, văzu şi o turlă a palatului.
Vâsli flăcăul până la maluri. Aici opri între nişte stânci, îşi legă barca de un colţ de piatră, urcă pe coasta năpădită de bălării. Se strecură sub bolţi înalte de buruieni Şi tot mergând, ajunse până la poarta cea mare, unde erau străjeri de piatră căzuţi. Deschise poarta şi pătrunse pe nişte scări. Pe scările acestea se vedeau robii ce aduseseră bucatele la masă dar ei stăteau acolo ca stanele de piatră. Intră în sala de ospeţe, unde era tronul de aur. Pe tron mai sta măritul rege, ţinându-şi paloşul ridicat. Frumoasa Caliope, cu palmele unite, stătea îngenuncheată în faţa lui, pe trepte. Iară curtenii ce se aflau în jur priveau cu milă la biata copiliţă chinuită. Pescarul coborî până sub bolta ce sprijinea cetatea şi ajunse într-o sală, în care bucătarii găteau bucate. Unul avea în mână o lingură cu care mesteca în oale, altul ţinea o furcă şi-n ea avea un peşte mare. Foc mai era, dar flăcările îngheţaseră ca piatra. Fumul, şi el de piatră, înţepenise-n hornul ce se înălţa din vatră. „Hei, ce minunăţie mai e şi asta”, îşi glăsui flăcăul şi aprinse  Dar cum aprinse pescarul focul şi începu să se înalţe din vatră fumul în sus se auzi un zgomot. Căzu din horn chiar dracul cel rău. 
- Ei, ce te faci acum, băiete ? rosti către pescar Dolojman.
- Măi drace, nu mă sperii, îi răspunse pescarul cel vesel. Eu sunt în ospeţie prin palat şi tu te strâmbi la mine.
- Ai îndrăznit să intri fără voie în palatul pe care l-am împietrit şi ai să te întreci cu mine, de vrei să scapi cu viaţă. Cum vrei să facem lupta?

- Păi eu sunt un om vesel, grăi pescarul şi-apoi, dacă vrei să dăm vreo luptă, eu zic să ne întrecem cumva în veselie.
Acela care o fi poznaş mai tare, învinge şi câştigă.

Şi dracul căzuse de acord.
- Ca să fiu vesel, îmi trebuie, măi drace, un piculeţ de vin.
Se duce flăcăiaşul nostru, desface iute vrana; dar vinul cum să curgă dacă era ca piatra.
- Păi bine, Dolojmane, aşa ne fuse vorba? strigă  pescarul. Umbli cu păcăleala de la început ?
- Cum, măi? răcneşte dracul. De care păcăleală vorbeşti?
- Vinul este de piatră. Ia intră tu înlăuntru şi fă-l să curgă. Pe urmă să vezi poznă ce am să-ţi fac.
- Ei, hai să văd şi asta, se învoieşte Dolojman. Să văd şi eu ce poznă te tot lauzi că vei face.

Şi nu ştiu cum se subţiază dracul, intră pe vrană în bute şi strigă: Pune gura la vrană, pescarule, vinul porneşte să curgă.

Dar pescarul astupă în grabă vrana şi închide în bute pe Dolojman. Se zbate dracul înlăuntru şi se izbeşte cu capul de bute şi urlă, şi se roagă, şi porunceşte. Încearcă tot ce poate, ca să scape, dar după atâta vreme ce trecuse, butoiul e ca piatra.
- Ascultă, drace, mai zice flăcăiaşul, dacă vrei să-ţi dau drumul învaţă-mă cum să desfac din vrajă palatul şi oamenii care se află într-însul.
Iar dracul se zmuceşte, se zbate iară şi urlă, strigă, se roagă, ori porunceşte. Zadarnice sunt toate astea.

- Stai, măi pescare, du-te în cămara fetei şi vei găsi un copac de mărgean ce are o floare fermecată pe trunchi. Să iei în mână trunchiul acela. De ai să-l iei în mână, el va începe să cânte. Şi cum o suna cântecul, se risipeşte şi vraja cu care am legat palatul şi oamenii.

Pescarul, cum aude, fuge zorit pe scară şi intră în cămara pe care-o locuise fata. Acolo e copacul de mărgean al zânelor. Şi cum îl ia în mână, acesta începe să cânte cu veselie. Şi cum începe el de cântă, prinde viaţă şi întreg palatul. Când toţi aceştia încă se întrebau ce este, intră în sala tronului pescarul cu copăcelul de mărgean în mână.
Şi le desluşeşte pe dată taina şi păţărania cu dracul.
Pornesc după aceea împreună cu toţii să vadă pe Dolojman, cum îi stă prins în bute. Şi pescarul cel vesel a dat butea de-a rostogolul până în mare. Şi cade butea în valuri până ce ajunge în străfundurile cele negre.

A fost după aceea o nuntă mare cu o veselie nesfârşită. Au petrecut şi au nuntit, acolo,în veselie, până s-au săturat. Şi-au rămas să vieţuiască frumoasa Caliope şi cu pescarul cel vesel împreună, veseli şi fericiţi. A trecut timp de atunci. Nu mai ştie nimeni. S-au dus din viaţă toţi aceia care au trăit poate aceste întâmplări. Cetatea a pierit şi ea, dusă de vânturile multe care au bătut şi nu mai e pe ţărmuri la Agigea dar uite, în seara asta fermecată, când iarba şi copacii par albaştri, iar luna iese albă, învăluită într-o horbotă străvezie, îmi pare că zăresc pe mare o barcă. În ea se află, în dulce legănare, fata de rege şi pescarul cel vesel. Sunt ei? Nu... Este numai amintirea. Şi o poveste de odinioară...

Alexandru Mitru - Locuri şi Legende - În ţara legendelor - Ed. pentru Turism - Bucureşti

Ti-a placut articolul?

Comentarii