Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
12:31 19 08 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Regizorul Adrian Tamaş, despre inversarea valorilor şi hedonismul Constanţei „Eu, poate puțin naiv, cred cu tărie în rolul social al teatrului”

ro

06 Dec, 2014 00:00 2046 Marime text
Originar din Constanţa, Adrian Tamaş a intrat, în urmă cu mai bine de zece ani, la Politehnică, dar a absolvit UNATC-ul, secţia Regie. „Despre viaţa lui Zeze şi Adevărul despre moartea sa“ este comedia SF pe care a pus-o în scenă la spectacolul de licenţă. Pe scena constănţeană, tânărul regizor a montat „O zi de vară“, scrisă de Slavomir Mrozek.
Există vreo prăpastie între regizorii consacraţi, aşa-numiţii monştri sacri, şi tânăra generaţie de regizori? Ce compromisuri (nu) trebuie să facă un tânăr artist? Cum se defineşte mediul cultural constănţean? Am discutat despre aceste aspecte cu regizorul Adrian Tamaş în cadrul unui interviu acordat cotidianului ZIUA de Constanţa.

Care au fost motivele care te-au determinat să alegi, la un moment dat, Regia? Erai, totuşi, student la Politehnică şi vorbim despre două lumi considerate ca fiind paralele.

Declicul care m-a îndrumat spre Teatru s-a produs când treceam în penultimul an la Facultatea de Calculatoare şi am început să-mi dau seama că eu mă îndeletnicisem în timpul studenţiei mai mult cu activităţi culturale decât cu programatul. Tot studiul ăsta intensiv legat de cu totul alte lucruri decât realitatea concretă a sfintelor coduri binare trebuia să ţină de o chemare lăuntrică. Așa că, după o scurtă auto-analiză, am decis să fac pasul spre UNATC în București şi, cu toate suișurile și coborâșurile pe care o asemenea alegere de carieră le poate presupune, nu am stat niciodată în loc să mă gândesc dacă aş prefera siguranţa unui job în locul libertăţii totale de expresie (sau în limita bugetului) pe care ţi-o oferă meseria de regizor.

Care a fost primul spectacol montat?

În ultimul an la clasa de Regie, pus în situaţia de a mă sufoca în programul împărțit între colegii mei în pregătirea spectacolelor de licenţă, am decis să învăț cum e să conduci o direcție de scenă de la A la Z intrând ca asistent de regie la spectacolul Pyramus & Thisbe 4 You al lui Alexandru Dabija. Deja schimbasem textul de licenţă de vreo două-trei ori și, în ultimul moment, am primit în timpul repetițiilor un text nepublicat scris de Marius Damian, actualmente actor la Odeon, text intitulat Despre viața lui Zeze și Adevărul despre moartea sa. Era o comedie science-fiction, pe care aș putea s-o descriu în limbajul de Hollywood drept un fel Monty Python meets Planet of the Apes localizat în România, mai precis într-o grădină zoologică. Bineînțeles, nici n-am montat-o în studioul de teatru al universității, ci am propus-o direct la Green Hours și pe această cale aș vrea să-i mulțumesc lui Voicu Rădescu pentru că ne-a permis acea nebunie în spațiul Teatrului Luni.

În urmă cu aproximativ un an, pe scena Teatrului de Stat Constanţa s-a jucat „O zi de vară” de Slawomir Mrozek, în regia ta. Cum a fost să montezi o piesă în oraşul tău natal? A existat o încărcătură emoţională aparte?

Cu scena din Constanța eram deja familiarizat înainte de a studia regia de teatru. Asistasem la repetițiile lui Gordon Edelstein pentru Vrăjitoarele din Salem, așa că n-am intrat cu niciun fel de emoții. În schimb, în concepția mea, un text ca O zi de vară nu putea fi propus, vizualizat şi montat pentru public decât în spațiul constănțean. În rândul unu, locul piesei se corelează la virgulă cu acest oraş natal de la malul mării. În rândul doi, spaţiul afectiv al personajelor se mula perfect pe hedonismul estivalier al Constanţei. Şi-n rândul trei şi ultimul, de-a lungul verii, tot litoralul se prezintă ca un fel de microcosmos al României, în care poţi vedea oameni şi comportamente de toate felurile şi din toate păturile. Și aici intervine una dintre problemele esențiale ale țării: inversarea continuă a valorilor, fapt care contribuie în permanență la tot felul de situaţii frizând suprarealismul. Şi-n felul ăsta, teatrul absurdului scris de un Mrozek, un Ionesco sau un Beckett poate deveni de un realism psihologic îngrijorător.

Care sunt, în opinia ta, cele mai ofertante opere pe care le-ai pune în scenă? Ce te tentează acum să regizezi?

Aici o să fiu scurt, vorba lui Trahanache: Caragiale. Un Caragiale modern în montare, că în spirit a rămas la fel de contemporan ca acum o sută de ani.

Există actori anume cu care îţi doreşti să colaborezi la un moment dat?

Aici aş vrea să fiu politically correct şi să răspund că-mi doresc să colaborez cu toţi. Din nefericire, timpul fizic şi/sau numărul de personaje dintr-o piesă sau alta nu-ţi permit de fiecare dată să îi aduci pe toţi într-un spectacol. De altfel, sunt convins că toţi actorii sunt perfecți în anumiţi parametri, numai că unii sunt mai buni decât alţii pentru rolul cerut, aşa că, pentru lucrul bine făcut, evident, trebuie să-ţi faci cea mai bună echipă la începutul unui proiect. În final, se poate lesne observa că eu, intervievatul, n-am dat niciun nume, out of respect for all the actors.

Ai resimţit vreo distanţă, vreo prăpastie între regizorii consacraţi, aşa-numiţii monştri sacri, şi tânăra generaţie de regizori?

Cu câteva excepții extrem de notabile, în teatrul din România există o falie între generații, reprezentată de diferența de finanțare și (re)prezentare dintre teatrul de stat și cel independent, două lumi care se intersectează în prea puține puncte. Aceeaşi distanţă, mai mult sau mai puţin declarată, există de altfel în mai toate artele. Felul în care era privită, selectată şi promovată cultura înainte de ’90 ca unealtă de propagandă în multe cazuri explică naşterea acestui monstru sacru - un personaj colectiv cu eroii şi antieroii lui.
Azi, selecţia talentelor e impusă în spaţiul independent chiar de piaţă/public într-un mod darwinist, deoarece teatrele de stat nu au cum să înghită atâția absolvenți câți ies de pe băncile universităților vocaționale. Dar aici e deja o altă discuție care ține mai degrabă de felul în care educația și cultura s-au transformat în niște cenușărese, după revoluție.

Artistul contemporan este nevoit să accepte uneori anumite compromisuri. Ce (nu) ai face pentru a te consacra în arta regizorală?

Eu, poate puțin naiv, cred cu tărie în rolul social al teatrului. Devine din ce în ce mai vizibilă, mai ales în generația noastră, o apropiere între alegerea și mesajul montărilor şi ceea ce se întâmplă în cetate. Da, Shakespeare, Molière și Caragiale sunt încă actuali, dar ce vrei să spui cu încă un spectacol respectuos din eternul repertoriu clasic? Mi se pare neinteresant să repeți aceleași formule care au fost utilizate până la expirare în cazul clasicilor, astfel încât să-i transformi într-un fel de comentariu literar pus pe scenă. În rest, regia reușită este o artă a compromisului. Nu cred în stilul dictatorial de lucru la scenă, deja mi se pare puțin cam desuet, din epoca filmelor alb-negru.

Ce părere ai despre cinematografia românească a momentului?

Că e cel mai bun ambasador de după 2000 pentru România. Păcat că nu-și dau prea mulți seama de potențialul de carte de vizită al cinematografiei.

Consider că, în ultimii ani, din diverse motive, intelectualul constănţean tace prea mult. Sunt însă voci care m-au contrazis. Cum ai caracteriza tu intelectualul din Constanţa anului 2014? Dar fenomenul cultural? Crezi că are nevoie de o „resuscitare”?

În ce priveşte statutul intelectualului, îmi este cam dificil să răspund, fiind stabilit deja de peste zece ani în București. Privit acum din afară și comparând cu celelalte orașe din țară, da, se pot măsura mai puțini decibeli pe partea de cultură și cred că e nevoie de un management mult mai serios și aplicat în domeniu. Potențialul există, nu trebuie să pornim de la preconcepția că finanțarea culturii nu aduce bani (dimpotrivă), trebuie doar să punem de acord bogăția materială implicită și explicită din zonă pentru a veni în sprijinul creatorilor și educatorilor. În caz contrar, Constanța va rămâne vie doar în zilele de vară.

Ti-a placut articolul?

Comentarii