Voicu, bolnavul inchipuit de dupa gratii

DNA s-a decis să rupă pisica. Încurajaţi de avizul favorabil dat de parlamentari, procurorii anticorupţie au trimis în instanţă propunerea de arestare a senatorului Cătălin Voicu. La rândul său, nici Voicu nu a stat cu mâinile în sân săptămâna trecută: în timp ce colegii de partid şi de instituţie dezbăteau problema privind eventualitatea arestării sale şi oportunitatea unui astfel de demers, Voicu a pus de-o boală.

Cu o stare de sănătate „alterată", potrivit medicilor, politicianul s-a decis să se externeze pe proprie răspundere şi să meargă la Senat. Pe trepte, i s-a făcut rău din nou şi a fost transportat cu ambulanţa la spital. Dat fiind că trăim în România, ţara în care până şi revoluţia s-a furat sau a fost confiscată, e absolut firesc să ne aplecăm cu îndoială asupra bolilor invocate de senatorul Voicu. Pe de altă parte, trebuie menţionat că, dat fiind conţinutul convorbirilor interceptate de anchetatori, Cătălin Voicu s-a decredibilizat singur, aceasta fiind calea aleasă atât de el, cât şi de interlocutorii săi pentru a ascunde un posibil trafic de influenţă sub masca lăudăroşeniei. Totuşi, dat fiind conţinutul aceloraşi conversaţii (atât cât a apărut în presă), nu este probabilă ipoteza că, având sabia deasupra capului, până mai ieri, atotputernicul politician (care, să ne amintim, ţinea toată România în mână, printr-o reţea bine pusă la punct) să se fi îmbolnăvit brusc? Eventual, de inimă rea? Să-şi fi dat seama că, poate, „Doamne fereşte!", reţeaua lui nu era chiar atât de bine închegată? Că, poate, oamenii pe care, potrivit propriilor declaraţii, îi avea la mână cu diferite „foiţe" sau cu dovezi ale ipostazelor penibile în care s-ar fi aflat aceştia, la un moment dat, nu vor putea fi influenţaţi? Că tocmai aceşti oameni i-ar putea decide soarta? Să-şi fi dat seama senatorul că nu toate dosarele „mor la poliţişti", că nu toţi procurorii „fac o p... " sau sunt „pe post de lemn"? E posibil, oare, ca boala lui Voicu să nu fi fost neapărat una închipuită? Încercam zilele trecute, să-mi imaginez cam cum ar trebui să se simtă senatorul în aceste momente. Dincolo de linşajul mediatic la care a fost expus, dincolo de faptul că, probabil, mulţi dintre colegii şi apropiaţii săi au bătut un cui în coşciugul libertăţii sale, politicianul a fost nevoit să aleagă între două rele: ori să admită, necondiţionat, adevărul conţinutului convorbirilor redate, şi să îşi asume imaginea de veritabil mafiot, ori să facă pe prostul şi să dea înapoi, afirmând că, de fapt, era vorba doar despre lăudăroşenie din partea lui. Totuşi, şi asta este o alegere dificilă, ce poate duce la serioase probleme de sănătate: ori îţi dai arama de mafiot pe faţă, cu tot ce implică ea, ori taci şi faci pe prostul de la înălţimea imaginii favorabile pe are o ai despre tine, dar îţi asumi, în schimb, statutul de gogoman lăudăros.