Pensia a supravietuit scrisorii de dragoste. Dar... pana cand?

M-a pus pe gânduri cotizarea la bugetul asigurărilor sociale de stat. Pensia: această Fata Morgana a bătrâneţilor, din ce în ce mai subţirică... Mai mult, mă tem că dacă pensionarii de astăzi o văd, deşi e din ce în ce mai străvezie, până vom ieşi noi la pensie va rămâne doar un miraj.

O cunoştinţă, mai cinică de felul ei, îmi spunea că n-o interesează să cotizeze la stat pentru că speră să nu mai apuce pensia. Pe lângă cochetăria feminină pornită din raţionamentul „mai bine mor tânără şi frumoasă decât să trăiesc ca o babă, zbârcită", concepţia ei de viaţă avea şi un oarecare pragmatism. Dar oamenii normali nu aleg cât să trăiască... Deci, ce ne facem dacă apucăm pensia? Sau, mai bine zis, vârsta pensionării? Să luăm un scenariu gri, pentru că la cel mai negru mi-e rău să mă gândesc. Să presupunem că nu vom avea copii, deci nici sprijin la bătrâneţe şi că nu vom apuca, lucru cât se poate de realist raportat la vremurile în care trăim, să ne luăm vreo casă. Stăm, aşadar, la bătrâneţe, tot în chirie, undeva la bloc şi nu mai visăm la nimic altceva decât să vină poştaşul, ca pensionarii din zilele noastre, să ne aducă pensia, ca să o dăm. Să trăim măcar cu inima împăcată că ne-am achitat obligaţiile: chiria, întreţinerea, CAR-ul etc. Nu mai dezvolt subiectul hranei de zi cu zi sau al medicamentelor, pentru că nu aş vrea să pun sare pe rana unor pensionari aflaţi deja în această situaţie. Dar ce ne facem dacă, poştaşul, pe care îl vedem astăzi umblând pe străzi să ducă pensia sau despre care aflăm că a fost jefuit, de la televizor (o altă realitate a zilelor noastre) nu va mai suna nici măcar o singură dată? Dacă poşta va deveni o amintire peste câţiva ani din cauză că poştaşii îşi vor pierde obiectul muncii? Oare aşa cum au dispărut scrisorile de dragoste, pe care părinţii, bunicii noştri le mai păstrează încă, aşa vor dispărea şi pensiile? În viitor, cuvântul „pensie" va trece în registrul arhaic, iar poştaşii vor fi precum coşarii, adică personaje de poveste. Nu sună deloc bine. Începând cu faptul că se măreşte limita de vârstă pentru pensionare şi, cine supravieţuieşte va merge la muncă şi în baston, şi terminând cu lipsa de „sustenabilitate" de care tot auzim la tv, bătrâneţile viitorului nu par deloc liniştite. Moş nemoş, babă nebabă proprietarul tot te va arunca în stradă dacă nu vei avea bani să-ţi plăteşti chiria. Nu mai spun de cei care au rate până la bătrâneţi. Sună crud, însă nu este exclus ca acesta să fie viitorul. Cu pensiile private, lucrurile stau la fel de incert. Cine îţi poate garanta că nu se vor prăbuşi şi că, peste ani, privaţii la care ai tot cotizat, din teama viitorului mic şi negru şi a instinctului de conservare care-l face şi pe struţ să-şi vâre capul în nisip, vor fi tot acolo să-ţi aducă ţie pe tavă banii strânşi cu nenumărate sacrificii? Nimeni. Strânsul banilor la saltea sau ciorap iarăşi nu e o soluţie. Nici investiţiile imobiliare după cum se vede. Ne întoarcem deci la economiile în cocoşei? Istoria a arătat de altfel, că aurul a fost cel mai practic mijloc de schimb, dar cine ştie...