„Cincinalul lamentaţional" al lui Mazăre

Faptul că edilul Mazăre se plânge de fiecare dată când are ocazia că este persecutat, anchetat şi para-anchetat, numai-numai l-or prinde oamenii legii pe picior greşit, nu mai este o surpriză pentru nimeni. Cum prinde momentul, Radu Mazăre îşi expune suferinţele şi dramele, de parcă s-ar afla la Zidul Plângerii. În ciuda notorietăţii obiceiului primarului, puţini oameni ştiu că, de curând, Mazăre a serbat ceea ce s-ar putea numi „cincinalul lamentaţional".

Mai exact, pe 28 august, s-au împlinit cinci ani de când edilul a ieşit public pentru prima dată în ipostaza de erou de tragedie. La momentul respectiv, Radu Mazăre a organizat o conferinţă de presă în care s-a lamentat în fel şi chip - pentru prima dată - că este hărţuit de procurori, că „se încearcă" fabricarea unui dosar, că metodele folosite pentru persecutarea sa sunt demne de anii 1950. Iniţial, loviţi de şuvoiul lamentărilor măzăriste, neştiind şi nebănuind că spectacolul oferit de tragico-edilul din Constanţa avea să intre în repertoriul permanent al acestuia, devenind rolul care îl va consacra şi care îi va marca lunga carieră de primar, oamenii au plâns alături de el. L-au căinat, i-au deplâns soarta vitregă şi au blestemat ceasul în care i s-a pus gând rău eroului Constanţei, salvatorului oraşului de la mare. Văzând că „şmecheria" a ţinut şi că şi-a câştigat simpatia publicului larg autovictimizându-se, edilul şi-a dat seama de puterea lacrimilor şi a lamentărilor şi a realizat că stătea, metaforic, pe un munte de aur. A deschis braţele larg şi a lăsat autocompătimirea să-i intre în inimă şi să i se întipărească pe chip. Dar nu prea mult. Aşa, o spoială la suprafaţă, pe care să o poată da cu rapiditate jos când intră în club, să nu se sperie domnişoarele cu vârstă „îndoielnică" de chipul său „gârbovit" de persecuţii şi hărţuiri. Rând pe rând, PNA-ul, devenit apoi DNA, Parchetul General, ANRMAP, DIICOT, ANI, Curtea de Conturi, Poliţia - toate instituţiile au luat chipul „Bau-baului" care îl speria pe Mazăre. De fiecare dată când primea semnale că-l paşte un control din partea vreunei autorităţi a statului, tragico-primarul scotea măştile autocompătimirii şi autovictimizării din sertar, o lepăda pe cea a unui „maschile feroce" (ţinută obligatorie pentru viaţa de noapte a edilului), şi, exact ca un copilaş care visează urât şi o cheamă pe mami să aprindă lumina şi să stea cu el până adoarme iar, organiza o conferinţă de presă. În care se plângea de soarta cruntă şi de nedreptăţile pe care le trăieşte. Atâta doar că, acum, la aniversare de „cincinal lamentaţional", este evident că primarul a scăpat din vedere un lucru. Cu atât de multe spectacole pe aceeaşi temă, publicul a fost desensibilizat, iar efectul este acum inversul celui scontat: nimănui nu-i mai pare rău de tragico-primar, nimeni nu mai crede în lamentările sale. Nimeni nu mai vrea să alunge „bau-baul" edilului. Nimănui nu-i mai pasă.