Ziua Dobrogei, 139 ani
14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
03:06 18 11 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Constanţa de odinioară Peninsula, ca o bătaie de inimă (galerie foto)

ro

20 Jun, 2017 00:00 7072 Marime text
Viitorul dramaturg, pe numele adevărat Iancu Leonte Marinescu, s-a născut la 15 iunie 1893, în Bucureşti. Şapte ani mai târziu, se stabileşte cu familia la Constanţa. Aici ia prima dată contact cu teatrul. Joacă în „Doctor fără voie“ şi tot aici îşi încearcă prima dată condeiul. Studiază Dreptul şi apoi Literele, îşi ia licenţa, îmbogăţindu-şi cunoştinţele la Paris, unde şi realizează căsătoria cu Marietta Sadova, cea care ajunge la Constanţa o mare actriţă şi regizoare (a montat în decembrie 1966 „Femeia mării“, de Ibsen, apoi, în noiembrie 1967, „Azilul de noapte“, de Gorki). Mai târziu, Marietta Sadova va face teatru în Germania, Italia şi Franţa.
 
La Constanţa, viitorul scriitor a locuit în vila anume construită de tatăl său pe strada D. Sturdza (azi, strada Revoluţiei), în vecinătatea clădirii care adăpostea Serviciul de Biologie Marină al Academiei, având astfel posibilitatea să stea la malul mării şi să se lase influenţat de stările ei. În 1921 întemeiază şi conduce cenaclul literar „Poesis“.
 
Reportajul „Constanţa, pe urme de pietre şi amintiri de oameni“, publicat în 1931 în revista „Boabe de grâu“, este o monografie sentimentală a oraşului. La 1933, Constanţa în pana dramaturgului şi romancierului constănţean Ion Marin Sadoveanu „era o fundă cu aripile inegale, înscrisă mai mult între coastele decât între străzile ei“.
 
Evident că prozatorul considera că oraşul este reprezentat în nodul său central de Piaţa Ovidiu, „ce se întinde în faţa primăriei. Spre miazăzi merge peninsula clădită până la mare, la bulevard, din subţioara căreia se taie portul cu toate bazinele lui. Doar spre miazănoapte, oraşul îşi desface unghiul mărginit de străzile Traian şi Mircea, şi urcă la deal pierzându-se în câmpie, după ce s-a tăiat regulat în pătratele dintre străzile perpendiculare unele pe celelalte, alcătuind oraşul cel nou. Aşezarea veche însă e la mare“.
 
Prozatorul îşi înmoaie cuvintele în metafore când descrie zona Cazinoului: „Şi astăzi, în lunile de vară, când o briză uşoară se ridică dimineaţa şi cade regulat cu asfinţitul soarelui, calmul unduios mai întâi, apoi «plat», cum se numeşte în limba marinărească, începe să se întindă dinspre port, de-a lungul bulevardului, înspre farul cel vechi, de sus de lângă marele cerc marinăresc (fostul hotel Carol). Farul acesta, englezesc probabil, cu un modest basorelief de corabie cu pânzele întinse pe el, astăzi este stins. În locul său, pentru Constanţa, în noapte, clipeşte ochiul din fruntea digului, cu eclatul ritmic şi egal, ca o bătaie de inimă. Farul cel vechi prin umplutura noului bulevard ce a intrat în mare, a rămas pe uscat. E foarte probabil ca el să fie acela, nemurit de poetul D. Anghel în poezia sa, «În port»:
«Când farul îşi aprinde lumina sub pleoape
Şi pare-n întuneric un Crist umblând pe ape».
În epoca la care Anghel a cunoscut Constanţa, a cărei atmosferă şi aromă de port oriental a prins-o în poezia de mai sus, farul ardea încă, neexistând nici portul de azi, nici bulevardul, nici farul cel mare“.
 
Ion Marin Sadoveanu îşi aminteşte de un loc romantic, chiar lângă far: „În jurul farului vechi, pe această încheietură a bulevardului Elisabeta cu strada Remus Opreanu, se află o căsuţă scundă, cu fiare la ferestre, singuratică, împrejmuită de câteva boschete. A fost fără îndoială, pe promontoriu locuinţa îngrijitorului (reaminteşte prin netedul şi romanticul său ceva din aşezarea de la Caliacra). E locuită. Se face bine că se păstrează, fiind unul dintre cele mai frumoase locuri ale Constanţei.
 
Întregul cartier, de deasupra bulevardului înspre mare, bine asfaltat, curat, împrejmuit numai de hoteluri mari şi vile, în serile de toamnă şi de iarnă, pustiu de oameni, este acela care dă notă de tristeţe şi dezolare Constanţei. Nicăieri ca aici nu te întâlneşti cu impresia ce îţi aruncă tristeţea în deznădejde; strada dansează sub tine, în bătaia vântului şi te ameţeşte. Lucrul se datoreşte lămpilor electrice; clătinate de crivăţ, ele îşi balansează cercul luminos pe trotuare, transformând întreaga stradă într-o punte uriaşă de corabie pe furtună“.
 
„/.../ Unei Constanţe de odinioară negoţul îi stă croit pe măsură. Astăzi străinii şi vizitatorii de vară cu necesităţile lor, i-au dat o înfăţişare în centrul ei cel puţin, de oraş ţinut la curent cu cele de trebuinţă. Şi afacerile tot mai mari au creat băncile, cu operaţiile lor abstracte. Pe vremuri, lucrurile se înfăţişau în alt fel. Casele de schimb erau nişte biete dughene cu de toate, de la săpun până la pene de pălărie şi cu hârtii de lire, dolari, drahme, franci, înşirate pe o sfoară ce spânzura transversal pe o aşa-numită vitrină. Mărfurile pentru ţărani şi gospodăriile rurale din jurul oraşului ale marilor moşieri, mocani, coborau până mai jos, spre inima vie a târgului. Printre ele, produsele Răsăritului apropiat: şi podoabe, false de cele mai multe ori, dar mai ales peştii proaspeţi cu carnea fragedă şi roză, fructele dulci şi colorate şi legumele cu un abur rece şi pătrunzător de pământ în ele. Era tot ce vasele descărcau în portul în care butoaiele de măsline dau în rânced lângă usturimea cărbunelui, parfumul de brad mort al cherestelei şi florile mari de sidef ale petrolului pe apa liniştită a bazinelor. Şi dacă din aroma ei de altădată Constanţa poate a pierdut ceva, astăzi în schimb a căpătat greutate de fiinţă, o importanţă de organism românesc cu adevărat, ce s-a prins adânc în stâncile apusene ale Mării Negre“ (Microfonul vagabond, Societatea Română de Radiodifuziune, Bucureşti, 1998, p. 144-149).
 
Despre toate acestea vorbea Ion Marin Sadoveanu în faţa microfonului, pentru ascultătorii anonimi ai radioului public, într-o zi de început de iulie a anului 1933. O radiografie pedant orgolioasă şi realistă a unui oraş cu un trecut fascinant şi un prezent în prefacere. Oare cum ar fi descris romanticul nostru dramaturg obsesia unui smart city, care să cuprindă transport public inteligent, bike sharing, copac digital, parcare inteligentă etc., etc.? Sau starea deplorabilă a peninsulei de astăzi?
 
Despre Ion M. Sadoveanu s-a scris mult. Cea mai interesantă apreciere i s-a făcut de către istoriografii teatrali: dascăl al gustului public. Tocmai pentru că activitatea sa scriitoricească s-a îmbinat cu cea publicistică. Conferinţele experimentale - primele de acest gen din istoria teatrului românesc - le-a dezvoltat la televiziune şi la radio. Începând cu 1958, le-a reverificat priza la public pe scena Constanţei. Îşi alegea o temă din istoria teatrului sau despre un mare compozitor ori interpret, despre oraş, despre istoria locului, conferenţia lejer, cu imagini enciclopedice. 
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii