De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
01:43 28 03 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Constanța de odinioară Ovidius – poetul iubirilor gingașe (l) (galerie foto)

ro

09 Jan, 2017 00:00 1900 Marime text
Ce bine se potrivesc și astăzi cuvintele rostite de dramaturgul Ion Marin Sadoveanu, la Universitatea Radio, într-una din conferințele sale ale anului 1933:”Şi de câte ori pe o noapte ca aceasta traversezi oraşul, ţinându-te de ziduri, la răscruci, acolo unde se ceartă crivăţele, îţi aduci fără să vrei aminte de Ovidiu exilat la Tomis. E un ritual Ovidiu la Constanţa. Dintr-o aplicaţie puţin didactică şi puţin orgolioasă a primilor cărturari şi edili români, poetul latin circulă cu o actualitate pe care i-o accentuează anual, iarna. Ovidiu e un patron. Lui i se adresează de către toţi condoleanţele, entuziasmele, reproşurile ce s-ar putea face oamenilor şi pământului”.
 
Se pare că în prima zi a celui de-al 17-lea an al unui nou mileniu a murit unul dintre cei mai mari poeți al latinității, Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis pentru ultimii săi opt ani din viață. Și s-au strâns de-atunci, în răbojul timpului, 2000 de ani. Necesar prilej de a fi comemorat la dimensiunea unor mari sărbători naționale.
 2017, anul Ovidius. Poetul a fost păstrat în conştiinţa noastră ca simbolul spiritualităţii latine. ”Din secolele medievale, când influenţa lui Ovidiu a dat atâtea rezultate, steaua poetului latin s-a menţinut mereu la zenit, scria Tudor Vianu. Într-o măsură nu cu mult inferioară poemelor homerice, opera lui Ovidiu a rămas un rezervoriu de teme poetice.

Nu i s-a găsit mormântul în bătrânul Tomis, deşi după unele izvoare literare din epoca Renaşterii poetul ar odihni la poarta cetăţii - ante oppidi portam, își exprima opinia enciclopedistul Ovidiu Drimba în lucrarea Ovidiu, marele exilat de la Tomis. În schimb, Giovanni Boccaccio, în Viaţa lui Dante sugerează că:" Mormântul lui Ovidiu se află pe o insulă din Pont."( „Sulmona niun’altra cosa pianse lungamente, se non che l’isola di Ponto tenga incerto il suo Ovidio”, Giovanni Boccacci, Vita di Dante Alighieri, con Prefazione dal Professor G.L.Passerini, Roma, Edoardo Perino, Editore, 1884, p.43-44, apud openlibrary.org).
Legendele despre insula lui Ovidiu sunt numeroase, ele se găsesc grupate în mai multe antologii, mulţi monografişti ai locului căutând să adune la un loc cât mai multe mărturii despre enigmaticul mormânt al poetului.

Ovidius a fost de la începutul revenirii Dobrogei la țară și a rămas un brand pentru Constanţa. A fost perceput ca primul poet al acestor meleaguri, primul turist, primul documentarist, primul istoriograf…A inspirat istorici, scriitori, pictori, sculptori.
 
Ovidius ajunsese în cetatea tomitană la porunca împăratului August care va semna edictul de relegare într-un decembrie sălbatic al anului 8 p.Ch.
Călătoria sa spre necunoscutul Tomis începe de la Brindisi sau de la Ravenna – cum crede Bruno Amante (Ovidiu în exil, Descriere făcută în vremea unei vizite la Constanţa, antica Tomis, Bucuresci, Socec &Cia, 1885), pe timp de iarnă, cu furtuni puternice. Itinerariul ne este indicat cu precizie de Ovidius însuşi în Elegia a XI-a din prima sa carte scrisă la Pont, „Tristele”. În cei aproape opt ani petrecuţi în neospitalierul Pont Euxin poetul învaţă limba băştinaşilor, le arată bunăvoinţă şi împarte cu ei speranţele sale.

„Câtă vreme e răsăritul cald suntem apăraţi de Istrul care stă între noi şi barbarii nordici. Dar când îngheaţă Dunărea şi caii încep să se plimbe în voie pe apele împietrite şi pe podul acesta nou, încep să treacă barbarele care trase de boi sarmatici. Duşmanul barbar dă năvală pe caii iuţi, tare pe repeziciunea lor şi pe săgeata lui care zboară departe, pradă pământul învecinat până în adâncul ţării. Unii localnici fug şi, nemaiapărând nimeni ogoarele, averile nepăzite sunt jefuite, bietele averi de la ţară, vitele şi carele scârţâietoare şi ce bogăţii mai are săteanul nevoiaş; alţii sunt luaţi robi şi duşi cu mâinile legate la spate, privind zadarnic înapoi la ogorul şi căminul lor; în sfârşit, alţii cad străpunşi de blestematele săgeţi încârligate, căci fierul zburător e uns cu venin. Şi ce nu pot sălbaticii duce cu dânşii, ori mâna mai departe, nimicesc; şi aşa focul vrăjmaş mistuie colibele nevinovate. De aceea, chiar când e pace, tremură toţi de groaza războiului şi nimeni nu mai scoate plugul să are ţarina”(Vasile Pârvan, Getica, o protoistorie a Daciei, Academia română, Memoriile secţiunii istorice, Cultura naţională, Bucureşti, 1926, p.100).

Ovidius Publius Naso a impus printre băştinaşi obiceiuri romane şi unele tradiţii pe care le cunoştea de-acasă. El lasă mărturie că a celebrat cultul imperial la Tomis, în casa sa, şi nu numai. Poetul exilat este astfel învestit de localnici cu gradul de agonotet al cetăţii.( Radu Vulpe, Studii Ovidiani, p.59). Aceasta se realizase în anul 15, cu prilejul unei ceremonii consacrate memoriei împăratului Augustus. Ce însemna această funcţie? Un fel de preşedinte de juriu pentru serbările muzicale şi sportive aranjate de oraşele-cetăţi. Ca semn de recunoaştere publică, poetul fusese împodobit cu o coroană de lauri. Este posibil ca, astfel numit, poetul să fi colindat Dobrogea. „Străine, noi trăim/Departe de-ale voastre ogoare. Şi noi ştim/Cuvântul prietenie. Cu numele curat,/Trăieşte-n cinste mare la Istrul îngheţat”…(Cele mai frumoase poezii”; traducere Maria Valeria Petrescu, „Albatros”, 1969.)
 
Ovidiu (20 martie 43 a. Ch. – 1 ianuarie 17 p. Ch.) se născuse a fi poetul iubirilor gingaşe. Prima scriere, intitulată „Amores” („Iubirile”), o compune la vârsta adolescenţei şi o prezintă, după lecturi succesive, în Forumul roman. Este cunoscut şi preţuit la Roma, apreciat ca poet de curte, ale cărui versuri sunt de inspiraţie erotică.
De unde să bănuiască poetul că va ajunge în neospitalierul Tomis? Edictul împăratului – prin care îi stabileşte exilul la Pontul Euxin – schimbă destinul creatorului, dar şi conţinutul operei sale.

„Voi muri neplâns de nimeni pe acest pământ barbar
Şi nici parte pentru corpu-mi n-o să am de un mormânt”.

„Amintirea lui Ovidiu s-a perpetuat la Sulmona, oraşul său natal, prin intermediul câtorva reprezentări plastice ale figurii lui, una fiind pe o monedă, posibil bătută în antichitate, pe un medalion, precum şi un bust de marmură. De asemenea, în primele opere tipărite ale poetului au apărut xilogravuri reproducând figura poetului. Dar toate acestea au fost dovedite în cursul timpului ca imaginare.(Nicolae Lascu, Ovidiu-poetul exilat la Tomis, Centrul de studii ovidiene - Constanţa, Muzeul de arheologie Constanţa, 1973, p.21).

Două monumente cu imaginea poetului au păstrat sulmonezii. Cel mai vechi pare a fi fost un bust aşezat într-o nişă deasupra uneia dintre porţile oraşului, Poarta Salvatoare. În urma cutremurului de pământ din anul 1706, bustul a fost găsit printre ruinele porţii de către un cetăţean, care nu l-a mai restituit municipalităţii, ci l-a păstrat în proprietate, apoi l-a vândut unui colecţionar francez; în felul acesta i s-a pierdut urma.
Cea de-a doua imagine, existentă şi astăzi, este o statuie care datează din sec. al XV-lea. Statuia este din piatră şi e aşezată pe o consolă în jurul căreia stă scris numele poetului. Ovidiu este reprezentat cu o figură tristă şi severă, iar fruntea este încununată cu lauri. Cu mâna stângă susţine un volum masiv, legat în piele, pe coperta căruia figurează iniţialele S.M.P.E.; pumnul mâinii drepte se sprijină pe partea de sus a cărţii.

Încă din epoca Renaşterii această statuie a constituit un prilej de pelerinaj pentru admiratorii poetului. La această imagine a poetului s-a adăugat o a doua, care domină azi piaţa centrală a Sulmonei: o reproducere a operei lui Ettore Ferrari de la Constanţa, inaugurată în anul 1925.” (Nicolae Lascu, Ovidiu la Sulmona,Tomis, anul III, nr. 5, mai 1968, p. 9).
Va urma

Ti-a placut articolul?

Comentarii