La ultima mare revărsare a Dâmboviței, Bucureștiul a fost acoperit cu apă de trei metri!
Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
21:42 17 08 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

La ultima mare revărsare a Dâmboviței, Bucureștiul a fost acoperit cu apă de trei metri!

ro

07 Jul, 2018 21:16 282 Marime text


Zăpada care s-a topit brusc a provocat, în 1865, cele mai mari inundaţii din istoria Capitalei.

„Între 13 şi 20 martie, tot cursul Dâmboviţei de la Grozăveşti până la Vitan a fost acoperit de un strat de apă, care în unele părţi atingea trei metri înălţime”, nota istoricul George Potra.

Numărul celor rămaşi fără case şi „sub biciul foamei” a fost atât de mare, încât domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la presiunea poporului, decide să înceapă canalizarea Dâmboviţei.  
„Bucureştiul a fost una dintre cele mai încercate Capitale din Europa. Au fost  inundaţii, incendii, cutremure, epidemii, războaie. Lucrul acesta a făcut să nu se dezvolte un spirit civic puternic, pentru că oamenii descopereau că, periodic, oricât munceau, fie veneau viiturile şi le luau toată agoniseala, fie un cutremur ori un incendiu sau inundaţiile”, este de părere istoricul Dan Falcan.
Dâmboviţa era din vechime principala sursă de apă de băut, sacagii şi ulterior pompele de la «Casa Apelor » asigurând aproape trei sferturi din apa necesară bucureştenilor. Poluarea la nesfârşit a râului avea ca rezultat firesc infectarea apei care, îndeosebi în timpul verii, dădea naştere la tot felul de molime.

În 1808, un armean, Minas Bijiskiant. ajuns în Bucureşti după o călătorie în Polonia, descrie oraşul şi afirma:„Mereu am auzit din gura poporului un astfel de vers:«Dâmboviţa apă dulce, cine-o bea nu se mai duce»” .
 
Pe cât de dulce era, pe atât de capricioasă s-a dovedit înainte de a fi canalizată. În documentele vremii se vorbea des despre „înecăciunile” provocate de revărsarea Dâmboviţei, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

Motivele erau mai multe, explică istoricul George Potra în cartea „Din Bucureştii de ieri”:morile mult prea numeroase, podurile susţinute de ţăruşi înfipţi direct în albia râului şi care alcătuiau adevărate „zăgazuri” în calea cursului normal al apei, dar şi prostul obicei al bucureştenilor de a arunca gunoaie direct în Dâmboviţa, care strâmtorau matca. În plus, cei care locuiau pe malul râului strâmtorau constant albia, încercând să întindă suprafaţa curţilor.   
 
Anii ’60 din secolul al XIX-lea au fost marcaţi de inundaţii grave, provocate în principal de ploile care nu mai conteneau cu zilele.
 
„Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns inundaţiile din 1862 şi 1864, în primăvara următoare urmă cea mai catastrofală dintre înecăciunile care au bântuit Bucureştii”
Calea Rahovei, Hanul lui Manuc, Dealul Mihai Vodă, Radu Vodă,   aflate lângă Dâmboviţa, au fost inundate în 1865. Apa crescuse şi ajunsese, potrivit documentelor istorice, până la dealul unde se afla atunci Teatrul Naţional, la Palatul telefoanelor. Şi după trei zile apa avea trei metri!”, a povestit istoricul Dan Falcan, pentru „Adevărul de Seară”.
Mai mult, circulaţia a fost întreruptă total, iar alimentarea cu apă şi alimente s-a făcut cu mare greutate.
 
Imediat, presa a început o campanie foarte violentă împotriva guvernului, acuzat că a cheltuit banii din biruri pe lucruri inutile, cum ar fi teatre, grădini, îmbunătăţirea rasei vitelor, etc, numai pentru a pune populaţia oraşului la adăpost de aceste calamităţi – nu.
 
Mahalale întregi s-au cotropit de apă şi n-au fost mijloace, nici chiar atîtea ca să pătrundă până la dînsele, ca să întindă mîna celor ce se îneacă sau să dea o pîine celor ce mor de foame în podurile caselor. Poliţia şi corpul municipal, în uniformele lor frumoase, aleargă pe străzile neinundate, fac gălăgie multă la marginea apelor, ca să zică că au ostenit şi s-au sacrificat pentru nenorociţi... Ceea ce este mai urgent, ceea ce este foarte urgent este imediata începere a canalizării Dâmboviţei, scria Ziarul „Trompeta Carpaţilor”
 De atunci există şi legenda că Alexandru Ioan Cuza, care avea doi copii din flori, ar fi venit la Elena Cuza şi i-ar fi spus că i-a găsit părăsiţi după inundaţii şi i-au înfiat. Băieţii au avut o soartă crudă şi au murit tineri la 20 şi ceva de ani.
 
Cuza cere amenajarea râului
 
După istorica inundaţie din 1865, guvernul, la cererea domnitorului Cuza, dădea o lege pentru desfiinţarea morilor boiereşti care îngreunau curgerea Dâmboviţei.
 
Tot acum este votată o lege prin care toate morile şi zăgazurile care „gâtuiau” apele să fie desfiinţate, pentru a nu se mai repeta catastrofa. Istoricii notează că lucrările au început imediat, cu ajutorul a sute de puşcăriaşi, scoşi la muncă din înschisorile din jurul Bucureştiului.

În aprilie 1892, când totul era aproape gata, capriciosul râu a făcut o nouă surpriză Bucureştilor:inundă din nou cartierele Grozăveşti, Cărămidari şi Cotroceni.

Tot atunci, Grădina Botanică a fost inundată în întregime şi distrusă aproape în totalitate. Din fericire pentru bucureşteni, după cum notează istoricul G. Potra, „aceasta a fost ultima revărsare a Dâmboviţei, ultimul său capriciu”.

Dâmbovița nu a fost uitată nici pe vremea lui Ceaușescu, sute de muncitori lucrând pentru întărirea malurilor.

Sursa: historia.ro

Ti-a placut articolul?

Comentarii