Ia cu dor de România. Amintiri de peste Ocean

Să încredințezi tiparului povestea vieții tale este mai mult decât o spovedanie în văzul lumii. Și cum autoarea a făcut deliberat această confesiune, cu o sinceritate și o eleganță debordante, lectura cărții sale este pe cât de captivantă, pe atât de interesantă. Este și motivul pentru care nu am ezitat să savurez cartea fiicei comandorului Dragalina. Despre care am mai scris, dar confirmările și, mai cu seamă, noutățile venite pe parcurs, de pe fiecare pagină, m-au copleșit. Admirabil volum autobiografic, pe care îl savurezi cu sufletul la gură. O descătușare a propriei conștiințe, ca o alinare tardivă a suferințelor, a sacrificiilor și a însingurării de țară și vremelnic, de cei dragi. Un gest atât de dificil dar și de delicat, generat de un surplus de afecțiune și de noblețe sufletească în ultimă instanță, care, odată asumat, îți aduce împăcarea cu sinele.
 
Opțiunea pentru libertate
Opritsa Dragalina-Popa s-a născut pe 9 noiembrie 1942, la București, în familia comandorului Virgil Dragalina și a Virginiei, născută Theodorescu.
 
După 11 ani la Școala Germană, în 1960 devine studentă la Facultatea de Limba și Literatura Germană a Universității din București, unde s-a considerat ca acasă, în elementul său. În anul 1965, ca șefă de promoție, a ales să-și înceapă cariera ca redactor-traducător la Radio România Internațional, Secția germană.
 
În 1969, „Anul Internațional al Turismului”, convenție la care aderase și România, împreună cu soțul său, medicul Valentin Tudor Popa, pleacă într-o excursie în Austria. „Căsătoriți de curând, fără o lună de miere petrecută în țări exotice, nici măcar în Bulgaria, țara vecinilor noștri de la sud de Dunăre, Valentin și cu mine, Opritsa, am depus actele pentru o excursie la Paris. Secretul nostru: o călătorie în Vest... cu sens unic!”.
 
Ambii tânjeau după libertate și zorii acesteia se iviseră. Lumea Nouă se întrezărea la orizont. „Când a fugit din România, în 1969, Opritsa Dragalina-Popa și-a lăsat în urmă nu numai părinții, prietenii, mormintele străbunilor, icoanele și amintirile, ci și identitatea sa. A devenit, brusc, o ființă fără trecut!
Primul lucru pe care a trebuit să-l schimbe a fost numele. Astfel, din Oprița – numele primit la botez, în tradiția religiei creștin-ortodoxe, după numele străbunicii sale paterne din Caransebeș - a devenit Opritsa” – ne previne colonelul (rtr) Dumitru Dan Roman, în „Notă asupra ediției”.
 
Ajunși la Viena, în zorii zilei de 14 iunie 1969, s-au predat autorităților, făcând cerere de emigrare în SUA. După trei luni petrecute în lagărele de refugiați de la Traiskirchen și Bad Kreuzen, autoritățile austriece le aprobă plecarea în America.

 
Un cuplu de performeri
„Cu 20 de dolari în buzunar, cu inima în gât, frânți de oboseală, am aterizat la 29 septembrie 1969 pe aeroportul J.F. Kennedy din New York. Cozile la ghișeul de imigrare, lungi de kilometri, se încolăceau prin sala de sosire. Tâmplele mi se zbăteau de nesomn, stomacul îmi era în revoltă. Funcționam, fără judecată, doar din inerție.
Sponsorii noștri, cei care ne asiguraseră zborul și cazarea în primele zile la New York, erau două instituții: World Council of Churches și Biserica Ortodoxă Română din America” – își amintește Opritsa.
 
Pe cât de temerară și de curajoasă pe atât de norocoasă, Opritsa și-a găsit imediat primul job, la Oficiul de Informare al Televiziunii, pe Fifth Avenue din Manhattan.
 
Prin bunăvoința Doinei Grădină, fost ghid internațional pe pasagerul „Transilvania”, pe care îl abandonase în Italia, a obținut o bursă de studii la City University din Harlem, unde “îngerul ei păzitor” își pregătea doctoratul. Pentru că diploma de germanist din România nu era recunoscută în America, Opritsa și-a dat din nou masteratul. Pe care l-a luat cu 10 pe linie!
 

După ce a născut-o pe Andrea Claudia, în 1973 s-a decis să mai urmeze o facultate: Library Science, la Ann Arbor, Michigan, pe care a absolvit-o în 1976.
 
Locuiau la Toledo-Ohio, unde Valentin era șeful Secției de pneumologie la Facultatea de Medicină, împreună cu ambii părinți, Virginia și Virgil Dragalina, „o magică și tulburătoare simetrie de nume”, care emigraseră și ei, în 1975.



După absolvire a concurat pentru postul de bibliotecar la Toledo Lucas County Public Library, instituție care avea nu mai puțin de 20 de filiale. A optat pentru Secția Business și economie. Aici a activat, cu entuziasmul celor 36 de ani și un real succes, din 1978 până în 1982.
Dar viața avea să o pună la noi încercări. După decesul tatălui său, la venerabila vârstă de 90 de ani, familia Popa, împreună cu mama Opritsei și soacra Marioara, se vede nevoită să se mute la Davis, în California de Nord, unde Valentin acceptase o ofertă de serviciu.
Opritsa reușește să se adapteze din mers, și în mai puțin de două săptămâni era deja angajată ca specialist în statistici guvernamentale în Secția de documente guvernamentale a Bibliotecii Universitare Davis. Cum jobul nu era tocmai pe placul său, ulterior a reușit să ocupe postul nou apărut, de Bussines and Economics Librarian, la aceeași instituție. Unde va prelua fără rezerve și responsabilitățile Secției de Limba și literatura germană, domeniu în care deținea două licențe.
Într-un timp relativ scurt, beneficiind de repetate promovări, pe deplin justificate, a ajuns Full Librarian, treapta a cincea, performanță pe care alții o obțineau într-o viață.
Mai mult, în 1998, când a fost instituită o nouă și ultimă promovare, Opritsa a devenit prima bibliotecară din cele nouă campusuri ale University of California (de la Berkeley la UCLA și până la UC Santa Barbara și UC San Diego) căreia i s-a acordat titlul de Distingueshed Librarian.
 
Cum niciodată nu i-a plăcut rutina, a predat „Metode de cercetare bibliografică în bussines și economie” și „Metode de cercetare în literatura germană”. De asemenea, a înființat două cursuri speciale: De la All but Disertation la PhD și LOIIS și Library Orientation and Instruction for International Students, ambele destinate - și deosebit de utile - celor peste 5000 de studenți străini care frecventau anual UC Davis.
 
Tot în beneficiul studenților, de astă dată americani, a contactat 136 de biblioteci din Europa, Asia și America Latină și a publicat un volum descriptiv al bibliotecilor frecventate de studenții de peste Ocean, foarte bine apreciat de către aceștia.
 
În anul 1994 a publicat la Greenwood Press, împreună cu Marguerite E. Horn, “Ceaușescu’s Romania: An Annotated Bibliography”, cea mai amplă bibliografie adnotată în domeniul științelor sociale, cu peste 1000 de titluri selectate și detaliate despre România din timpul lui Ceaușescu, respectiv articole științifice, disertații, documente guvernamentale și monografii, apărute exclusiv în Occident.
 
Vara anului 1999 a petrecut-o în Germania, unde a făcut un pelerinaj la locurile importante pentru cultura și literatura germană: Weimar (Goethe), Merseburg și Kassel, pe urmele unor manuscrise și codexuri importante. Ca printr-o minune, după vizita la Kassel a reușit să obțină copiile unor documente și manuscrise deosebite, printre care și “Cântecul lui Hildebrand”, furat de ofițerul american Bud Berman în octombrie 1943 și repatriat abia în 1972.
 
După trei ani de cercetare asiduă, ample investigații arhivistice, numeroase anchete și interviuri, în 2003 a publicat “Bibliophles and Bibliothieves: The Search for the Hildebrandslied and the Willehalm Codex”. Lucrarea sa de căpătâi, cartea la care ține ca la lumina ochilor.



În anul 2004, când împlinise 62 de ani, Opritsa și-a luat rămas bun de la profesie, dedicându-se exclusiv familiei.
 
Întoarcerea acasă
Profund mișcată de evenimentele din decembrie 1989, Opritsa a fost șocată de efectele nefaste ale incendierii Bibliotecii Centrale Universitare din Capitală. După apelul spontan adresat celor aproape 10000 de bibliotecari, editori, politicieni și jurnaliști participanți la Conferința anuală a bibliotecarilor americani de la Chicago, în 1990 a reușit să trimită în România o donație de 240.000 de cărți.
 
La invitația Bibliotecii Naționale, în anii 1991 și 1993 a revenit în România cu un grup de profesori universitari și reprezentanți ai marilor edituri, precum și ai firmelor americane de computere, care au ținut cursuri și au făcut demonstrații la Brașov, Iași și Chișinău.
 
A oferit trei burse în America, de care au beneficiat trei bibliotecari români. Dintre aceștia, Hermina Anghelescu, care a susținut doctoratul în SUA, este în prezent Full Professor la Wayne State University din Detroit.
 
În fine, în toamna anului 2021 s-a întors din nou acasă, după 21 de ani. A efectuat un pelerinaj în Defileul Jiului, la Crucea generalului erou Ioan Dragalina, unde bunicul său a fost rănit, și la bustul generalului Dragalina, din Pasul Vâlcan. A poposit la Pitești și Golești, s-a recules la Curtea de Argeș, Mănăstirea Dintr-un Lemn și Mănăstirea Horezu și a admirat operele lui Brâncuși de la Târgu Jiu. Colaborează cu Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” și acordă anual Premiul „Comandor Virgil Dragalina” celei mai bune lucrări de istorie, memorialistică de război și omagiere a eroilor și jertfelor acestora.


... În prezent, Opritsa Dragalina trăiește în Sacramento, unde în 1998 și-au construit un „cuib de români” într-un decor de vis, în Elk Grove, care dă spre un mare teren de golf. Aici a trăit din plin alături de dragul ei Valentin, care timp de 51 de ani i-a fost „un prieten devotat, un soț tandru, plin de dragoste, un om credincios, demn, muncitor și cinstit.”. Și de unde au visat să se întoarcă cândva în România, împreună.
 
„Și acum, în fiecare dimineață, când răsare soarele pe terenul de golf, îi mulțumesc lui Valentin, în gând, că ne-am mutat aici! Este atât de pașnic, atâta liniște, atât de frumos...”.
 
După decesul acestuia, în 2019, continuă să se îngrijească de editarea cărților tatălui său, comandorul Virgil Dragalina (1890-1980), toate apărute la Editura Militară: „Viața tatălui meu, generalul Ioan Dragalina”, lucrare distinsă cu Premiul „Nicky Crissoveloni” de Fundația Culturală “Magazin Istoric” (2009); „Escadrila de Nistru”, distinsă cu Premiul „Clubului Amiralilor” (2011) și „Bătălia de la Jiu” (2020).




„Trecutul meu abia începe” este prima sa carte de autor care vede lumina tiparului în țara natală. „De nu mi-ar fi dor de România, aș fi pe deplin fericită!” – mărturisește Opritsa.
 
O confesiune sublimă, precum crezul și predestinarea sa de OM AL CĂRȚII. Și un volum autobiografic plin de doruri, măiastru ferecate în mozaicul de peceți identitare ale costumului popular românesc.

Bibliografie:

Sursa foto:
Pagina de Facebook a Opritsei Dragalina-Popa
(, Bibliophiles Codex, W. De Gruyter, 2003 (care s-a bucurat de un succes uriaș în America).
p. 25 Sticla de vin de pe yachtul Jeanne Blanche
p. 34 Doina Grădină, fost ghid internațional pe Transilvania, plecată de pe Transilvania, ancorată într-un port italian
p. 61 Soțul doamnei Opritsa a decedat în 2019.
pp. 66-69 comandorul Dragalina pe tărâm american, 77-79, 92-93, 98-101, 109-114, 141-143
p. 135-138 Ileana & vasul TORPEDO
p. 149-154 Peter
p. 162- 172 Lita Botez
p. 175-177 Căpitanul Ștefan Baicu
p. 178-179 Pantelli
p. 192-195 Ileana
 
Despre Marian Moşneagu

Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.

Citește și: 

Lumea marinarilor Eminescu la mare. Cu ce vapor o fi călătorit?