A murit Sorin Mihailescu, unul dintre supravietuitorii tragediei navei Independenta

  Unul dintre cei 3 supravieţuitori ai naufragiului navei Independenţa, Sorin Mihăilescu a murit vineri, din cauza unui atac de cord. A văzut moartea cu ochii într-unul dintre cele mai grave accidente în care a fost implicată o navă românească, pe 15 Noiembrie 1979, atunci când Independenţa a fost lovită de un vas grecesc în Strâmtoarea Bosfor. Şi-a dus ultimii ani din viaţă plângându-şi unicul fiu, Alfred, care în 1996, la numai 24 de ani, a fost înjunghiat în staţiunea Mamaia. Despre Sorin Mihăilescu ne-a vorbit Constantin Cumpăna, autorul cărţii "Tragedia navei Independenţa - cea mai mare catastrofă din istoria navigaţiei maritime românesti":

L-am cunoscut pe Sorin Mihăilescu în ianuarie 1991, când investigam cazul „Independenţa". L-am vizitat acasă. Mi-a povestit toate detaliile tragediei prin care el şi colegii lui trecuseră în cumplita catastrofă din dimineaţa zilei de 15 noiembrie 1979. M-a impresionat cu sinceritatea lui, cu emoţia pe care o degaja prin tremurul vocii şi lacrimile care îi umpluseră ochii, atunci când îmi relata grozăvia celor trăite, felul cum se salvase, clipele chinuitoare din apa mării, cum se gândea la soţie, la singurul lui băiat, la părinţii săi, atunci când încerca să scape din iadul de foc al catastrofei, clipele cumplite prin care a trecut după ce s-a salvat şi când era sunat la spital de soţiile şi rudele celor dispăruţi, remuşcările pe care le-a avut pentru că el scăpase şi ceilalţi nu...

Mi-a pus la dispoziţie câteva fotografii, dintre care una m-a impresionat. Era imaginea unui grup de copii, care primiseră cravatele de pionieri chiar la bordul navei „Independenţa", cu două săptămâni înainte ca nava şi echipajul ei să sfârşească în explozii, foc şi fum. Mi-a arătat cu mândrie pe unul dintre copii, care era chiar fiul său, Alfred Mihăilescu. Atunci nu am reţinut acest detaliu.

Anii au trecut şi, în anul 1996, am aflat că băiatul lui a fost ucis, în urma unei altercaţii, în staţiunea Mamaia. Mi-am amintit de fotografie şi aş fi vrut să ştiu care dintre acei copii din fotografie era fiul său.

După ce, în anul 2006, am lansat cartea despre tragedia navei „Independenţa", m-am întâlnit cu Sorin de mai multe ori. Ei bine, niciodată nu am îndrăznit să-l întreb şi nici să deschid acest subiect. Ţtiam că era o rană prea adâncă şi cumplit de dureroasă, care, sunt convins, l-a marcat profund pentru toate zilele pe care le-a mai trăit. Aşa cum, la fel, a fost marcat de nenorocirea navei „Independenţa" şi a echipajului ei, colegii săi... Cumplit destin!...

De asemenea, îmi aduc aminte că am reuşit cu greu să-l conving să vină la lansarea cărţii mele despre „Independenţa". A încercat să se scuze şi mi-a mărturisit că nu poate veni, pentru că se simte vinovat că el a scăpat din acel infern şi ceilalţi 42 de colegi ai săi au decedat în Dardanele, şi nu poate să dea ochii cu văduvele şi urmaşii celor pieriţi acolo. Am insistat şi, până la urmă, a acceptat să vină... Atunci când, în faţa unei săli arhipline, i s-a oferit cuvântul pentru a povesti despre tragedie, a izbucnit în plâns, iar invitaţii, printre care se aflau multe dintre văduvele celor pieriţi în catastrofă, urmaşii lor, ceilalţi marinari din sală, au izbucnit cu toţii în lacrimi... Au fost momente absolut impresionante, copleşitoare...

În finalul povestirii lui despre felul în care au pierit colegii săi de pe „Independenţa", Sorin a spus o frază memorabilă: «Eu, Sorin Mihăilescu, mă închin în faţa mormântului lor din pământ sau apă şi, în acelaşi timp, mă înclin în faţa memoriei tuturor marinarilor români care, de-a lungul vremurilor, au pierit în apele mărilor şi oceanelor. Fie ca jertfa prietenilor mei de pe „Independenţa", a marinarilor români pieriţi la datorie, să fie un exemplu de eroism pentru toate generaţiile care iubesc şi îmbracă haina navigatorilor!»...

Iată că, acum, Sorin Mihăilescu nu mai este printre noi. Sunt convins că a plecat să se întâlnească cu colegii săi de pe „Independenţa", cu fiul său, pe care l-a vrut tot marinar...

Dumnezeu să-l odihnească!"

Jurnalistul Constantin Cumpăna a povestit în cartea sa şi drama independenţei văzute prin ochii lui Mihăilescu. Redăm în continuare întregul pasaj din volumul "Tragedia navei Independenţa - cea mai mare catastrofă din istoria navigaţiei maritime românesti":

Mihăilescu Sorin:

„- V-aţi dorit vreodată moartea? Ei bine, eu mi-am dorit-o după ce am scăpat din acel infern!"

„Când m-am ambarcat pe «Independenţa», nava efectuase deja şapte voiaje. Petrolierul era dotat cu tehnică «de vârf», motoare, aparatură şi instalaţii moderne din import, iar oamenii din echipaj erau buni profesionişti, chiar dacă unii dintre ei erau stagiari şi nu puseseră piciorul dincolo de hotarul ţării. Eram foarte mândru că lucrez pe această navă.

Pe 7 noiembrie ajunsesem de-a lungul coastelor libiene şi am oprit la Terminalul Es Sider, de unde trebuia să încărcăm cele aproape 100.000 de tone de ţiţei.Terminalul acesta este un fel de platformă cu o conductă trasă în largul mării, o instalaţie la care opresc petrolierele, pentru a fi încărcate cu ţiţei brut. Totul a decurs normal, fără probleme deosebite, astfel că în ziua de 14 noiembrie eram în Dardanele, în drum spre ţară.

Era seară. Totul era în regulă. Aparatura şi instalaţiile de la bord funcţionau normal. Era o linişte nocturnă, întreruptă doar, din când în când, de zgomotele de veselă şi tacâmuri venite dinspre bucătărie, semn că nea Gică şi ai lui pregăteau micul dejun de a doua zi. Rareori se mai auzea o uşă trântită, concomitent cu vorbele şi râsetele băieţilor care, aflaţi la cabine, jucau o carte, dădeau cu zarul la o partidă de table, se uitau la televizor sau stăteau la o bârfă marinărească. Totul în jur era dominat de zumzetul molcom al motoarelor navei, care se auzeau ca un tors de motan. Pe la ora opt seara au venit la mine în cabină Mihai Dorinel, comandantul navei, nea Tache Dumitru, ofiţer mecanic, Leo Cotlearenco, şeful electrician, şi Brăduţ, ofiţer stagiar. Eram cu toţii în afara orelor de serviciu şi ne-am zis că n-ar fi rău să «facem o carte», ca să ne mai treacă timpul. Jocul nu prea mergea, de parcă nici unul nu avea chef. Am mai vorbit de una, de alta, apoi, cu puţin înainte de miezul nopţii, băieţii au plecat la cabine. Dorinel a plecat ultimul. S-a oprit puţin în uşă, a vrut parcă să spună ceva, s-a răzgândit şi a plecat. Am rămas singur şi m-am gândit că cel mai înţelept lucru era să mă culc. În scurt timp am adormit.

Ceea ce vă voi spune acum este de necrezut, este ceva ce ţine de domeniul paranormalului. Este, repet, incredibil şi am renunţat de mult să mai conving pe cineva că a fost chiar aşa. Ei bine, în acele câteva ore cât am reuşit să dorm, am visat că nava pe care mă aflam va fi lovită şi va sări în aer. M-am trezit brusc, lac de sudoare. Inima îmi bătea puternic în piept şi o auzeam în timpane. Ceasul arăta ora 4,00. Eram şi speriat, dar şi fericit că totul nu fusese decât un vis. Mi-am stropit faţa cu puţină apă rece şi m-am îmbrăcat. «Ce-ar fi să fac o tură pe la sala maşini, să văd ce fac băieţii din cart!» - mi-am zis. Mai ales că, în curând, urma să intrăm în Bosfor. În drum spre sala maşinilor am trecut pe la uşa cabinei lui Dragoş Voicescu. «Scoală, bătrâne, că am ajuns acasă!», i-am strigat, bătând în acelaşi timp în uşă. Am zis că fac o glumă, să-l trezesc. L-am auzit mormâind ceva printre dinţi şi am înţeles că poanta nu mi-a reuşit şi e mai bine să nu insist. În sala motoarelor se aflau nea Vasile Feier şi cu băieţii lui din cartul din zori. Le-am spus să se pregătească de manevră, pentru că, peste jumătate de oră, vom intra în Bosfor.

Am urcat apoi pe puntea de comandă. Aici se aflau mai mulţi colegi. Unii ieşiseră din cart, alţii nu aveau somn, dar toţi se aflau acolo să admire panorama feerică a malurilor asiatic şi european ale Istanbulului. Era ceva de o frumuseţe divină, inaccesibilă parcă oricărui muritor. Imaginaţi-vă că pe fundalul întunericului negru, o miriadă de lumini şi luminiţe din toate culorile, unele mişcătoare, sclipeau în jurul nostru, pe uscat, pe apă şi pe bolta înstelată. Era ca un brad de iarnă împodobit. Vizibilitatea era bună, iar afară nu era prea frig, cam în jur de 16 grade.

Îmi aduc aminte că, aici, printre colegi, i-am întâlnit pe Dumitru Tache şi pe Ioan Gomboşanu . Primul ieşea din cart, iar celălalt doar ce intrase în serviciu.

Nu ştiu de ce, poate din dorinţa de a mă elibera de apăsarea coşmarului ce-l avusesem, i-am povestit visul lui Dumitru Tache. «Eşti nebun, Sorine, tată!» - a râs nea Tache. «Hai mai bine la o cafea!». Mda, cine avea timp să creadă aşa ceva? Am intrat în cabina de comandă a navei. Aici mă aflam în momentul coliziunii.

Primul care a văzut nava necunoscută a fost comandantul Mihai Dorinel. Era concentrat şi parcă puţin neliniştit. Am văzut şi eu vasul ce se îndrepta din direcţie opusă spre noi. Era încă departe şi nimeni nu s-a gândit la vreo nenorocire. Uriaşul pe care ne găseam noi ne dădea un sentiment de linişte şi siguranţă. La un moment dat, comandantul i-a sesizat direcţia greşită. Nava străină nu naviga «pe dreapta», ca să ne arate bordul babord, aşa cum era regula. Am crezut cu toţii că deviase puţin de la rută şi că, în curând, îşi va corecta cursul. Comandantul nostru a pus mâna pe radiotelefon şi i-a transmis să vină «bord în bord», adică să treacă paralel cu noi şi să-i vedem lumina din bordul lui stâng, aşa cum şi el o vedea pe cea din babordul nostru. Este o regulă elementară a navigaţiei pe mare în timp de noapte. Nu i-a răspuns nimeni. Mai târziu am aflat că nava aceea, deşi trecea printr-o strâmtoare, nu avea pilot la bord, comandantul nu era la comandă, iar permanenţa era asigurată doar de cartul obişnuit, un ofiţer, un timonier şi un marinar. Nu am înţeles niciodată ce a fost în capul lor. Poate că au mizat pe rutină, poate nici nu ne văzuseră, poate erau deconectaţi pentru că tocmai ieşeau din strâmtoare, poate erau preocupaţi de altceva. Au fost unele zvonuri cum că aveau femei la bord sau că făceau «afaceri» cu localnicii care pescuiau în zonă. Cine ştie?...

Mihai Dorinel continua să-i cheme prin radiotelefon. Nava cealaltă tăcea. Era ora 4,20. Vasul străin îşi continua drumul spre noi. Începusem să-i distingem profilul şi dimensiunile. Era un cargou de circa 5.000 de tdw. Mai târziu am aflat că se numea „Evriali", era proprietate privată, sub pavilion grec şi transporta laminate din oţel. În câteva minute, apelurile comandantului nostru au început să devină tot mai dese şi mai agitate. Îi simţeam îngrijorarea din voce. La un moment dat, sirenele navei noastre au intrat în funcţiune. Urletul lor gros şi înfricoşător era o tentativă disperată de a-l avertiza pe străin despre prezenţa noastră şi pericolul iminent. Dar nava din faţa noastră nu dădea nici un semn, nu ne-a dat nici o şansă. Mai mult, a schimbat din curs şi a virat perpendicular spre a noastră. La dimensiunile şi greutatea tancului «Independenţa», orice manevră de evitare era imposibilă.

Necunoscutul se apropiase destul de mult ca să-i vedem lumina din tribord, şi nu din babord aşa cum era normal. Se năpustea, ca un ucigaş, direct asupra noastră. Nu mai era nimic de făcut. Era ora 4,30. Poate nu o să mă credeţi, dar, împreună cu Gomboşanu Ioan, începusem să mă rog cu voce tare: «Doamne! Ajută-ne, Doamne, să nu ne lovească!...». Oricum veţi scrie, nimeni nu va crede. Este şi foarte greu de crezut...

Dintr-un instinct de apărare, am scos lanterna şi am încercat să semnalizez. A fost o reacţie naivă, recunosc, dar eram disperat, speriat... Cum să vă spun? În faţa unui mare pericol, când aude fâlfâirea «Doamnei cu coasa» şi îi simte apropierea, omul are cele mai ciudate şi imprevizibile reacţii. Aduceţi-vă aminte de cutremurul din 4 martie '77, de cazul bărbatului acela care a ieşit dezbrăcat în stradă şi cu televizorul în braţe, în timp ce familia îi rămăsese în casă...

Nava ucigaşă şi-a continuat drumul şi a venit direct spre noi, aproape perpendicular. Era ora 4,35. «Independenţa» a primit lovitura în babord, în dreptul tancurilor 3 şi 4. David îl lovise pe Goliat . S-a auzit un trosnet asurzitor şi un scrâşnet metalic teribil.

Un vuiet de fierărie sfâşiată şi zdrobită s-a amestecat cu urletele disperate ale oamenilor. Nu s-a simţit zguduitura provocată de coliziune. Nava noastră avea 150.000 de tone, era uriaşă, iar cea grecească vreo 7.000.

În momentul impactului nu a avut loc nici o explozie, dar, din cauza frecării metal de metal, s-a produs o jerbă puternică de scântei, care a aprins şuvoiul de petrol ce începuse să se reverse prin spărtura produsă de lovitură. Acum s-a declanşat prima explozie, aşa s-a dezlănţuit iadul.

Un tunet înspăimântător s-a năpustit spre bolta cerului şi s-a prăbuşit apoi peste noi, plesnindu-ne cu unda sa de şoc. O coloană uriaşă de flăcări apocaliptice roşii, galbene şi portocalii a sfâşiat întunericul destrămat al nopţii. Vălătuci imenşi de fum negru şi înăbuşitor, luminaţi de flăcări, au tăbărât asupra noastră şi a navei. Într-o clipă parcă se făcuse ziuă. Credeţi-mă, am ceva experienţă în arta navigaţiei şi ştiu ce înseamnă un incendiu pe un petrolier. Înseamnă, inevitabil, prima explozie, a doua explozie, poate şi altele, înseamnă moartea îngrozitoare într-o mare uriaşă de flăcări şi fum. Este obsesia, de cele mai multe ori tainică, a fiecărui marinar care se ambarcă pe un petrolier...

Nu au nici un temei real zvonurile şi speculaţiile care au circulat, şi mai circulă încă, în privinţa instalaţiei de gaz inert, că aceasta era defectă, că nu a funcţionat... Sunt speculaţii ale unor necunoscători sau dornici de senzaţional. Afirm cu toată răspunderea că această instalaţie a funcţionat. Repet, incendiul a izbucnit din cauza jerbelor de scântei ce s-au produs în momentul coliziunii. Apoi nu uitaţi că tancul nr. 4, deşi nu conţinea ţiţei, avea gaze.

Suflul teribil al primei deflagraţii m-a trântit pe podeaua punţii de comandă. În cădere, m-am izbit de suportul repetitorului girocompasului, iar lanterna mi-a fost smulsă şi mi-am fracturat mâna dreaptă. De aceasta mi-am dat seama mult mai târziu, la spital. După cădere am rămas ameţit. Mi-am revenit însă destul de repede şi abia atunci am înţeles că trebuie să încerc să fac ceva dacă vreau o şansă de scăpare. Apoi s-au învălmăşit toate. O panică cumplită s-a răspândit pe bord şi a pus stăpânire pe oameni. Urletele lor erau parcă mai înfricoşătoare decât vuietul acela lugubru provocat de pârjolul dezlănţuit. Am urlat «Afară! Ieşiţi afară!», şi m-am năpustit spre uşă. Ştiam, am înţeles că nu se mai putea face nimic. M-am lovit de câţiva oameni care, şi ei, fugeau disperaţi spre punte. Ne-am răspândit îngroziţi, care pe unde îl trăgea aţa.

L-am văzut pe Gomboşanu că se pregătea să sară la etajul inferior şi l-am oprit. «Ioane, nu sări, o sa-ţi rupi picioarele!». Înălţimea era prea mare şi avea toate şansele să se zdrobească. L-am tras după mine şi am intrat pe culoarul cabinelor ofiţerilor mecanici. Voicescu Dragoş, care a scăpat şi el, era în pijama şi stătea buimac în uşa cabinei sale. Nu ştia, nu înţelegea ce s-a întâmplat. Am ieşit pe puntea bărcilor de salvare. Pe navă era o panică teribilă. Mulţi marinari erau îngroziţi şi veneau la mine urlând înnebunitor că nu ştiau să înoate. În acele clipe de spaimă m-a mai fulgerat un gând, şi anume că petrolul revărsat din pântecele «Independenţei» se întindea cu repeziciune în jurul navei şi, astfel, o eventuală tentativă de salvare prin aruncarea în apă şi înot spre mal ar fi fost sortită eşecului. Totuşi, în acele clipe, am luat hotărârea de a mă arunca cât mai repede în apa mării. Pe navă era moartea, în apă era moartea, moartea era pretutindeni şi ne pândea pe toţi... I-am îndemnat şi pe alţii să se arunce în apă. Am aruncat în mare navete goale de apă minerală, pentru ca cei care vor sări să aibă de ce să se agaţe. Apoi m-am decis.

Am încălecat balustrada şi m-am aruncat în gol de la o înălţime de circa 12 - 15 metri. Am sărit în poziţia «în picioare». Nu vedeam suprafaţa apei, am sărit la noroc. Am zburat prin întuneric o clipă care mi s-a părut cât o viaţă. Cădeam, dar nu ştiam unde voi ajunge. Impactul cu apa a fost groaznic, de parcă sărisem pe un planşeu de beton. Cred că am ţipat de durere. Am pătruns destul de adânc în lichidul rece şi întunecos. M-am zbătut să scap de pantofii din picioare, care deveniseră ca de plumb şi simţeam că mă trag spre fundul apei. În sfârşit, am scăpat de ei şi am început să dau puternic din mâini şi din picioare, ca să pot reveni cât mai repede la suprafaţă. Începusem să-mi pierd respiraţia. Când m-am aruncat nu ştiam când voi ajunge în apă şi mă scufundasem fără oxigen în plămâni. Ultimele bule de aer eliberat le simţeam cum îmi mângâie obrajii şi le auzeam cum se ridicau în jurul capului. Păreau ultimele clipe de viaţă. Cred că am şi înghiţit câteva guri de apă.

M-am zbătut cu disperare şi am reuşit, în sfârşit, să ajung la suprafaţă. Mi-am umplut plămânii cu o gură zdravănă de aer.

Cred că şi apa rece, de vreo 9 - 10 grade, m-a ajutat să mă dezmeticesc. Probabil că unii marinari nu au rezistat şocului termic provocat de răceala apei. Dintre cei care au sărit în mare, până când am ajuns la mal, nu am mai văzut pe nimeni.

Am început să înot. Cu un efort supraomenesc, am încercat să mă depărtez cât mai repede de locul iadului. Deseori făceam pluta , căci simţeam nevoia să mă odihnesc. Priveam des în urmă, de frică să nu fiu ajuns de stratul de ţiţei care ardea pe suprafaţa apei. Mă aflam încă în umbra uriaşului corp al petrolierului, văzând cum din spatele acestui munte întunecat şi tăcut se ridicau spre cer trombe imense de flăcări cotropitoare şi fum înecăcios. Era înfricoşător şi grandios în acelaşi timp. Suliţe de foc şi jerbe uriaşe de scântei brăzdau cerul şi luminau totul în jur.

Bucăţi mari de metal, tablă, ţevi şi alte obiecte zburau prin aer ca nişte proiectile. Cred că unii dintre marinarii care săriseră în apă, chiar şi dintre cei care au rămas pe navă, au fost loviţi şi ucişi de astfel de obiecte. Printre imaginile pe care le-am reţinut în clipele în care priveam în urmă spre nava în flăcări este şi aceea a unui grup de oameni care alerga spre prova. La un moment dat a explodat un alt tanc. Bieţii oameni au fost sfârtecaţi, acoperiţi de o perdea de petrol, flăcări şi fum. Cred că iadul aşa arată!...

Am continuat să înot. Priveam spre ţărm. O mulţime de lumini şi luminiţe se vedeau în depărtare. Am fost foarte inspirat că nu am îmbrăcat vesta de salvare sau nu am folosit colacul. Aş fi fost pierdut, pentru că m-ar fi împiedicat să mă îndepărtez cât mai repede de sicriul în flăcări şi aş fi rămas la discreţia stratului de ţiţei care ardea. Mă obseda şi mă înfricoşa gândul că pătura de petrol arzând mă va ajunge din urmă şi voi muri ars. Ştiam că o să mor, dar mi-am zis că mai bine mor înecat decât carbonizat. Trebuia să mă grăbesc, dar, în acelaşi timp, să-mi şi dozez eforturile. Respiram adânc şi înotam cu mişcări largi, cât mai ordonate, dar şi ferme. Şansa mea era să mă menţin cât mai mult la suprafaţa apei şi să mă depărtez cât mai repede de rugul în flăcări. M-am oprit şi am privit iar în urmă. Nava se profila atât de mare în spatele meu, încât aveam impresia că nu am reuşit şi nu voi reuşi niciodată să mă depărtez de ea...

Oare cum este atunci când mori? Mi s-a făcut frică. Gândul că nu-mi voi mai vedea soţia şi copilul m-a înfricoşat, dar mi-a dat şi putere, şi curaj. Mi-am reluat încet şi ritmat înotul. O nouă detunătură la bordul navei. Totul în jur s-a luminat şi apa a străfulgerat. Pe suprafaţa mării pluteau o mulţime de obiecte. Nu ştiu dacă printre ele se aflau şi oameni. Posibil. În scurt timp după detunătură a început să plouă cu bucăţi smulse din navă. Ceva a căzut chiar lângă mine, lovind apa la câţiva centimetri în faţa mea. S-a ridicat o trombă de apă înspumată, care mi-a biciuit faţa. M-am speriat şi am început să înot nebuneşte. M-am oprit obosit după câţiva metri şi m-am gândit că trebuie să mă odihnesc, făcând pluta. Iar am privit spre navă. Era aproape toată cuprinsă de flăcări şi arăta ca un rug plutitor.

Cel mai grav era că focul se întindea acaparator şi pe apă. Oare pe unde erau ceilalţi colegi ai mei? Au apucat să iasă toţi de prin cabine? Dar cei din sala maşinilor? Sigur că aceştia nu au avut nici o şansă. Cine a mai sărit în apă?

Am început să plâng cu sughiţuri, îngropându-mi faţa în apă şi bolborosind înjurături cumplite la adresa criminalului de comandant grec şi a navei lui nenorocite. Cum să nu mă apuce furia, când în urmă cu puţin timp eram cu băieţii pe navă, iar acum ei erau înecaţi, arşi, sfâşiaţi, dezintegraţi, iar eu... «Doamne, de ce oare, câteodată, ni se pare că eşti nedrept cu noi?»...

Mi-am zis că e mai bine să renunţ la aceste gânduri. Puteam să o iau razna. Trebuia să mă gândesc la altceva. M-am gândit la soţie şi la băiat. Or fi dormind la ora asta. Şi eu sunt aici, în apă, mă zbat de o oră între viaţă şi moarte! Cât o fi ceasul? M-am uitat la ceas. Îl aveam încă la mână. Arăta ora... Ce naiv sunt! Cum să-i văd cadranul pe întunericul ăsta? Fusese un gest reflex. Am renunţat. Ce mai conta cât este ora!...

Gândul la ai mei mi-a făcut bine. Parcă nu mai eram atât de singur. Oare dacă mă făceam pilot de avion, ar fi fost mai bine? Încă din liceu îmi doream să ajung marinar sau pilot. Până la urmă a câştigat Marea. Am urmat Institutul de Marină şi am ajuns navigator... Şi-acum, uite! Mai bine mă făceam pilot. Aş, tot un drac!... Apoi mi-am adus aminte de Al, tatăl meu vitreg. Alfred Teodorescu a fost cel mai vechi comandant de cursă lungă din flota comercială românească. A slujit Marina peste 45 de ani. Chipul lui îmi zâmbea şi, făcându-mi cu ochiul, îmi spunea: «Lasă, măi, băiatule, că scapi tu din necazul ăsta şi o să mergem amândoi să vedem Veneţia!». Dorinţa de a vedea Veneţia îl îndemnase pe papà Al să se facă marinar. A navigat zeci de ani, a ajuns comandant de navă, a hoinărit pe mările şi oceanele globului, dar Veneţia nu a văzut-o niciodată...

Începea să se lumineze. Lumina roşie a furnalului din spatele meu se amesteca cu cea de plumb topit a zorilor. Nu-mi mai simţeam braţele, mai ales la coate şi la umeri. Mi-am privit palmele. Pielea se albise şi se făcuse ca hârtia creponată. Stăteam de prea mult timp în apă, cred că de vreo două ore. Mi se făcuse frig. Îmi simţeam fălcile încleştate şi o răceală cumplită pe şira spinării. Vedeam ţărmul, dar era încă prea departe. Sau poate doar mi se părea pentru că eram eu prea obosit! Oare voi ajunge vreodată la mal, dar acasă? Da, sigur că voi ajunge. Mă aşteptau soţia şi copilul. Am făcut - a câta oară? -, pluta. Trebuia să mă odihnesc.

În răsucirea mea prin apă am văzut din nou nava noastră. Mă depărtasem destul de mult de ea. Sulurile uriaşe de foc şi fum continuau să se ridice turbate spre cer. M-am gândit că nu ar fi rău să strig. Poate mă aude cineva. Nu ştiu dacă a fost geamăt sau urlet, nu ştiu dacă m-a auzit cineva. Am privit din nou spre mal. Parcă nu mai erau atâtea lumini şi luminiţe, semn că ziua îşi intra în drepturi, iar oamenii de acolo începuseră să se trezească. Oare ne căuta cineva? Pe întuneric, desigur, n-aveau şanse prea mari să ne găsească, dar acum se luminase. Trebuia să fim văzuţi.

Începusem să mă răcesc. Aveam impresia că doar inima îmi mai este caldă. Şi, deodată, i-am văzut. Era o barcă sau o şalupă... Ba nu, un yaht . Oare ei m-au văzut? Ajută-i, Doamne, să mă vadă! Mi-am adunat puţina tărie ce mi-a mai rămas şi mi-am ridicat cât am putut pieptul din apă. Dădeam disperat din mâini, în timp ce călcam apa cu putere. Mi-am umplut plămânii cu aer şi am urlat cât am putut. A fost cel mai puternic strigăt de când mă ştiu. Era disperare, era furie, speranţă. Mi s-a părut că a fost ca un tunet. Lumea trebuia să afle că eu trăiesc. Cei de pe ambarcaţiune m-au văzut şi mi-au spus parcă ceva. Nu am înţeles ce, probabil să stau liniştit şi să-i aştept. S-au îndreptat spre mine. Yahtul se numea «Ana Bella» . «Oh, Doamne, întradevăr, Ana este cea mai frumoasă femeie din lume!»...

S-au apropiat ca o minune, ca o izbăvire. Lângă mine a clipocit ceva. Era un colac de salvare legat cu o saulă , aruncat de cei pe yaht. Îmi venea să plâng iar, de data asta de bucurie. Mâini prieteneşti, de marinari, m-au tras cu greutate din apa rece şi mohorâtă. În urcare m-am răsucit şi am privit din nou spre largul mării. Nu se vedea nimeni, nici un coleg de al meu. Aş fi vrut ca toţi să fie cu mine, să se salveze. Pe câţi dintre ei i-au cules şalupele? Desigur, pe toţi din moment ce eu nu vedeam pe nimeni.

M-am prăvălit greoi pe punte. Mi se făcuse groaznic de frig. Era mai frig decât în apă. M-au învelit cu pături. Cineva s-a aplecat asupra mea şi mi-a spus ceva. Nu înţelegeam. Probabil că vroiau să vadă dacă mai respir. Am vrut să răspund, dar nu am putut. Simţeam şi vedeam totul, dar nu eram capabil să articulez nici un sunet. Capul îmi vâjâia, iar în faţă aveam parcă un ecran pe care se derulau nişte imagini geometrice colorate. O moleşeală plăcută mă cuprinsese la un moment dat. Mă simţeam atât de bine. Mă aflam într-o baie de lumină diafană, copleşit de o căldură plăcută, moleşitoare Am început să plutesc, apoi să zbor. Planam uşor printre stele, învăluit de o muzică îngerească. Nu-mi mai trebuia nimic. Am simţit că cineva trage de mine, mă zguduie.

«De ce oare nu sunt lăsat în pace? Nu, nu vreau să revin pe pământ. Mă simt atât de bine aici, călătoria asta este atât de plăcută, este fantastică... Nu, nu vreau înapoi! De ce să mă întorc? Ca să mor înecat sau ars? Mai bine zbor. E divin să zbori printre stele! Nu mi-e foame, nu mi-e sete, îmi este cald şi atât de bine!»... Deasupra mea am început să întrezăresc o siluetă umană. «Cine o fi arătarea asta şi ce vrea de la mine?»... «Lăsaţi-mă că mi-e bine aici!»... Şi am revenit la zborul meu printre stele, la luminiţele colorate, muzica siderală şi binele divin...

Apoi, planarea mea prin spaţiu a încetat. Mi-au dispărut din faţă imaginile colorate. Sunetele ca un susur de izvor au dispărut şi ele. Senzaţia de bine care mă îmbăia a dispărut şi ea. Căldura, în schimb, o simţeam în trup, semn că păturile îşi făceau efectul. Am deschis ochii. Deasupra mea era chipul unui bărbat. Mi-a zâmbit. I-am răspuns şi eu cu un zâmbet. Mi-am tras păturile de pe mine şi am dat să mă ridic. Nu am reuşit. Doi bărbaţi, probabil marinari turci, m-au ajutat. Erau cam micuţi, căci se clătinau o dată cu mine.

Mi-au dat un tricou să-l pun pe mine. Tricoul îl păstrez şi acum. O izbitură uşoară m-a făcut să înţeleg că ajunseserăm la mal. M-au urcat rapid într-o maşină, care a demarat în trombă. Era o ambulanţă, căci îi auzeam sirena. Până să mă întind pe targă, prin uşa salvării am zărit cerul înroşit din depărtare şi o coloană uriaşă de fum ce se lăţea hidos într-un nor negru, semănând cu un balaur cu zeci de capete.

Am ajuns destul de repede la Spitalul Municipal Haydarpaşa, de pe malul asiatic. M-au instalat într-o rezervă. Un individ îmbrăcat într-o scurtă din piele neagră se interesa de mine. Făcea parte din rândul autorităţilor locale. Voia să afle ce s-a întâmplat.

«Cine a scăpat? Câţi au scăpat?» - l-am întrebat în engleză. Mi-a zâmbit şi mi-a răspuns să stau liniştit că mai sunt doi români pescuiţi de şalupele turceşti şi vor fi salvaţi şi alţii. M-a întrebat despre accident, cum s-a întâmplat şi a cui a fost vina. I-am vorbit despre manevrele ucigaşe ale cargoului grec şi despre iadul prin care trecuserăm cu toţii. Mi-a mulţumit şi m-a îndemnat să mă odihnesc.

A venit apoi o femeie în halat alb şi mi-a făcut o injecţie. În cel mult un minut am adormit. M-am scufundat parcă într-un hău negru şi înfiorător. Un somn greu m-a cotropit şi am pierdut orice contact cu realitatea. Am lipsit din această lume cam 24 de ore, un timp pe care nu îl pot justifica, o perioadă care îmi lipseşte din viaţă. M-am trezit convins că sunt în cabina navei mele. «Oh, Doamne, nu eram în cabină!»... Iar nava era acum un cavou uriaş, în flăcări, mormântul atâtor colegi de ai mei. Vroiam să plâng, lacrimile îmi stăteau gata să ţâşnească, dar nu puteam. Tâmplele mă dureau de încordare. La un moment dat s-a apropiat de mine o asistentă. M-a făcut să înţeleg că într-un salon alăturat se află un coleg de-al meu. Aşa am aflat că se salvase şi Gomboşanu Ioan. Despre celălalt supravieţuitor, Voicescu Dragoş, am aflat puţin mai târziu că era internat în Spitalul Militar din aceeaşi localitate.

Întâlnirea cu Gomboşanu a fost... Cum să vă spun?... Ne-am îmbrăţişat, am plâns ca doi copii. Şi de bucurie, dar şi de durere. Ştiam, doar văzusem în timp ce eram în apă, că mulţi dintre colegii noştri muriseră în chinuri groaznice...

Alte clipe de neimaginat, imposibil de descris, au fost atunci când, împreună cu colegul meu Gomboşanu, am participat la identificarea trupurilor neînsufleţite ale tovarăşilor noştri. Ce am văzut şi ce am simţit atunci nu se poate descrie, e mai bine să nu vă povestesc. Este şi foarte greu să mă exprim, să-mi găsesc cuvintele, dar şi mai greu este de înţeles. Chiar vă rog să nu insistaţi asupra acelor momente. Nici acum nu îmi explic cum au aflat cei din ţară că noi eram internaţi în acel spital. Eram chemat deseori la telefon de familiile din ţară. Vă imaginaţi ce înseamnă să fii întrebat de mama unui coleg: «Copilul meu ce face, trăieşte?». Eu ştiam sigur că murise, dar am răspuns: «Nu ştiu, nu ştiu cine s-a mai salvat, doamnă». Înţelegeţi? Trăiam şi, totuşi, îmi părea rău că scăpasem. Mă durea durerea mamelor, soţiilor, taţilor, surorilor care mă sunau îngrozite şi cărora nu le puteam spune tragicul adevăr.

V-aţi dorit vreodată moartea? Ei bine, eu mi-am dorit-o atunci, după ce mă salvasem din acel infern. Nu vreau să impresionez pe nimeni. Nu am de ce şi...

Poate e mai bine să nu scrieţi despre asta. Aşa am simţit eu în acele clipe, că era mai bine dacă muream. După ce am ajuns în ţară, luni de zile nu am ieşit din casă. Eram stăpânit de un sentiment ciudat de culpabilitate, deşi singura mea vină era că, ajutat de Dumnezeu, reuşisem să scap cu viaţă. Dacă era după mine i-aş fi salvat pe toţi, dar... Înţelegeţi? Totul s-a petrecut atât de repede şi pe neaşteptate... Noroc că nouă, oamenilor, ne este dat să şi uităm, căci altfel am înnebuni. M-am convins că este adevărat când se spune «Nu daţi omului cât poate să ducă!»...

Vedeţi, acum puteaţi vorbi nu cu mine, ci cu oricare dintre cei care au murit. Ăsta e jocul destinului... loteria vieţii... fatalitatea sau şansa. De ce să fac pe eroul!? Vă spun, cum să nu recunosc, că mi-a fost o frică teribilă şi nu am crezut nici un moment că voi scăpa. La un moment dat, stratul de petrol arzând s-a apropiat ca un asasin, pe la spate. M-am lăsat la fund şi am înotat sub apă, pentru a depăşi zona în flăcări. Nu au fost singurele clipe când mi-a fost frică. Gândul că voi muri ars, în chinuri, mi-a dat o forţă teribilă. M-a ajutat, e adevărat, şi condiţia mea fizică. În tinereţe am fost sportiv de performanţă. Când am sărit de pe navă eram îmbrăcat, dar în apă am renunţat la haine. Cred că v-am mai spus astea...

Văd că dumneavoastră scrieţi tot ce vă spun. Mă rog, cum consideraţi, dar nu va crede nimeni povestea mea. Nici nu e de crezut. Îmi amintesc că, după ce am ajuns în apă, prima intenţie a fost să înot spre nava care ne lovise. Ajunsese în pupa «Independenţei». Vasul grecesc era în plină mişcare. Dar m-am gândit atunci că ăia nu vor vrea să mă salveze, ba chiar ar putea să mă omoare, fiindcă eram un martor incomod. I-am înjurat zdravăn şi am renunţat la acel gând. Era mai bine să încerc să mă salvez singur. Repet, nu am crezut că voi scăpa. Ştiam că voi muri, dar nu ştiam când şi cum. Parcă eram în afara timpului, eram în altă existenţă. Nu va înţelege nimeni prin ce am trecut cu toţii... Întuneric... Explozii... Flăcări... Fum... Petrol... Frig... Apă neagră clocotind... Urlete... Plânsete... Durere... Frică... Moarte... Iad...

Ţin foarte mult să reţineţi din toată această discuţie că important nu este faptul că eu am scăpat cu viaţă, nici nu vreau să faceţi un caz din asta. Mult mai important este că noi, marinarii români, avem o foarte bună tradiţie în a naviga, suntem foarte buni meseriaşi, dar e păcat, mare păcat, că nu suntem cotaţi la adevărata noastră valoare. În prezent, flota românească are nişte oameni valoroşi, bine pregătiţi, dar apreciaţi mai mult de străini. Tatăl meu adoptiv, papà Al, cum îi spuneam eu, avea 79 de ani, în 1988, când a murit. Înainte de a pleca spre stele, l-a chemat pe băiatul meu şi i-a spus că trebuie să continue tradiţia marinărească în familie.

Astăzi , Sorin Alfred Mihăilescu este student în anul I la Academia Navală din Constanţa... Mi-aduc aminte că înainte de a pleca în cursa aceea blestemată, băiatul meu, împreună cu copiii altor marinari de pe navă, a fost făcut pionier pe «Independenţa». După ceremonial, am venit acasă, la noi, să sărbătorim, să ne bucurăm de copiii noştri. Eram mai mulţi colegi şi prieteni din echipaj. Peste câteva zile trebuia să le identific cadavrele... Înţelegeţi?

Voi povesti mereu, cât voi trăi, despre tragedia echipajului şi navei «Independenţa», pentru că oamenii trebuie să afle ce s-a întâmplat acolo. Nu ar fi rău ca, odată, poate mai repede, poate mai târziu, o mână de sculptor să modeleze un monument dedicat memoriei navigatorilor români pieriţi în ape, aici, în Marea Neagră, sau în cele străine.

Eu, Sorin Mihăilescu, mă închin în faţa mormântului lor din pământ sau apă şi, în acelaşi timp, mă înclin în faţa memoriei tuturor marinarilor români care, de-a lungul vremurilor, au pierit în apele mărilor şi oceanelor. Fie ca jertfa prietenilor mei de pe «Independenţa», a marinarilor români pieriţi la datorie, să fie un exemplu de eroism pentru toate generaţiile care iubesc şi îmbracă haina navigatorilor!...

Şi vreau să vă mai spun ceva. Melodia preferată a întregului echipaj era «Bradului la munte-i place şi nu la loc şes»."