La multi ani, Romania

N-am să vorbesc aici despre sentimentele care mă încearcă ori de câte ori sărbătorim Ziua Naţională a României sau o altă dată de referinţă pentru istoria neamului. Am să trec peste recunoştinţa pe care orice român ar trebui s-o nutrească faţă de cei care au făcut posibilă Marea Unire de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, şi-am să mă opresc la un episod din seara aceasta, pe care l-am trăit alături de copii. Copiii mei, mai exact. Cei care m-au făcut să-mi caut, destul de emoţionat, recunosc, cuvintele. Căci Mateea, fiica mea de şase ani, m-a întrebat: „Tati, eu şi Armand ce cadou îi facem României? Fiindcă mâine e ziua ei, am vorbit la grădi". Ei bine, glasul fetiţei mele, curiozitatea ei şi dorinţa de a dărui ceva ţării m-au mişcat profund.

Aşa că am fost nevoit să-mi pun imaginaţia în funcţiune pentru a găsi cadoul potrivit. Am profitat de faptul că Mateea picta şi, alături de ea şi de Armand, băieţelul meu de zece ani, m-am gândit să-i facem României un cadou simbolic. Să ne lăsăm amprentele mâinilor în culorile drapelului pe o hârtie. Încântarea lor atunci când au exclamat: „Dar, tati, te mâzgăleşti şi tu pe mâini!" m-a amuzat teribil, căci nu le venea să creadă că-mi întind, şi eu, pe mână, una dintre cele trei paste de culoare pentru ca, mai apoi, s-o aplic pe coala albă.

Mi-am lăsat, aşadar, alături de copiii mei, amprenta mâinii drepte, purtând culoarea albastră, pe o hârtie din blocul de desen al Mateei. Roşu, galben şi albastru. Mânuţele lor şi mâna mea: acesta e cadoul pe care eu şi ei îl facem, de 1 Decembrie: un simbol al dragostei şi al recunoştinţei, necosmetizat şi fără exprimări patriotarde.

La mulţi ani, România!