ADHD – o tulburare fara vacanta de vara

Eforie Nord, 30 mai 2010 - Timp de trei zile, peste 150 de medici specialişti din toată ţara au discutat despre ADHD, cea mai frecventă tulburare a copilăriei, care afectează între 3 şi 7% dintre copii.

Obiectivul principal al Forumului a fost realizarea unei strategii comune de abordare a acestei tulburări, la tratamentul ADHD urmând să fie implicaţi medici psihologi, psihiatri si neuropsihiatri de copii dar şi familiile copiilor cu ADHD.

„Vestea bună este că, depistată şi tratată consecvent, această tulburare are mari şanse să dispară iar copilul va deveni un adolescent şi apoi un adult sănătos. Pe de altă parte, părinţii trebuie să înţeleagă că, odată început, tratamentul nu trebuie oprit pe perioada vacanţelor", declară prof. Univ. Dr Mircea Tiberiu, din Timişoara.

Chiar dacă nu se duc la şcoală pe timpul verii şi poate nu au teme de făcut, copiii şi adolescenţii sunt în continuare angrenaţi în rutina de dimineaţă, zi şi seară în familie, îşi păstrează ritmul de somn şi pot avea activităţi extracuriculare sau continuă activităţile sportive în vacanţă. Pentru toate aceste activităţi/momente au nevoie de control şi de siguranţa exercitării corecte a sarcinilor pentru îndeplinirea respectivelor activităţi.

„Prognosticul ADHD poate fi excelent dacă strategiile terapeutice se iniţiază din timp şi iau în considerare comorbidităţile minore şi variabilitatea individuală ca răspuns. Pacienţi diferiţi înseamnă abordare terapeutică diferită!", declară prof. Univ. dr Iuliana Dobrescu, din Bucureşti.

Medici psihiatri, neuropsihiatri şi rezidenţi psihiatri, toţi specializaţi în tratarea copiilor, au discutat în sesiuni comune sau work-shopuri despre metode de detectare timpurie a ADHD şi despre succesul tratării acestei tulburări, cu condiţia ca părinţii şi specialiştii să poată forma o echipă.

„De foarte multe ori, multumiţi de rezultatul tratamentului din timpul şcolii, când văd că într-adevăr copilul lor are o evoluţie foarte bună, părinţii decid să întrerupă peste vară tratamentul, cu gândul că pot face faţă hiperkineziei şi lipsei de atenţie. Trebuie ca medicii să aducă la cunoştinţă părinţilor că această abordare este eronată, pentru că secretul este tocmai continuarea atât a tratamentului comportamental, alături de psihopedagogi, cât şi a tratamentului medicamentos, conform recomandărilor specialiştilor", declară prof. Univ. dr Voica Foişoreanu, de la Tg. Mureş.

„Familiile şi tinerii informaţi participă mai activ la procesul terapeutic, iau decizii mai înţelepte, se înţeleg mai bine cu medicul lor şi aderă mai mult la tratament. Comunicarea cunoştinţelor actuale despre ADHD poate transforma o relaţie dominată de medic într-una centrată pe beneficiar. Chiar dacă aleg să nu se implice în deciziile terapeutice, familiile si tinerii cu ADHD au acum posibilitatea de a şti mai multe despre ADHD, prognostic şi opţiunile terapeutice", declară psihologul Domnica Petrovai, din Bucureşti.

„Numărul extrem de mare de participanţi, calitatea informaţiilor şi rezultatele concrete ale întâlnirilor demonstrează că acest Forum este bine-venit şi promitem că vom continua să investim în cercetare şi informare la zi a specialiştilor pentru ca danşii să ajungă să obţină succese notabile în tratarea copiilor cu ADHD", a declarat Arnoldas Doviltis, director general Eli Lilly România.

Ce este ADHD?

• Deficitul de atenţie şi hiperactivitate, sau ADHD, este o afecţiune biologică a creierului despre care se crede că este cauzată de un dezechilibru între o parte dintre neurotransmiţătorii creierului. Aceştia sunt substanţe folosite pentru a trimite semnale între celulele nervoase.
• ADHD este una dintre cele mai comune afecţiuni întâlnite în copilărie şi adolescenţă.
• Afecţiunea este caracterizată prin hiperactivitate sau comportament impulsiv şi deficit de atenţie, probleme care nu pot fi explicate de nici o altă afecţiune psihică şi nu sunt în legătură cu abilităţile intelectuale ale copilului sau cu stadiul de dezvoltare. ²

Cine are ADHD?

• Se estimează că 3 până la 7% dintre elevi pot suferi de ADHD.
• Dovezile susţin faptul că băieţii sunt de trei ori mai predispuşi decât fetele să aibă ADHD, ducând astfel la un procentaj crescut.
• ADHD poate fi moştenit genetic. Dacă într-o familie unul dintre copii suferă de ADHD, există 30-40% şanse ca fratele sau sora să aibă aceeaşi afecţiune. Mai mult de jumătate dintre adulţii care au ADHD vor avea copii cu ADHD.
• Experţii estimează că până la 60% dintre copiii cu ADHD vor avea boala şi la maturitate.

Care sunt simptomele ADHD?

· ADHD este o afecţiune dimensională, adică se poate manifesta sub forme uşoare, moderate sau grave.

• Simptomele de bază ale bolii includ hiperactivitatea sau comportamentul impulsiv şi deficit de atenţie. Majoritatea celor care suferă de ADHD pot manifesta un mix de simptome (tipul combinat), iar alţii pot avea doar un singur simptom ("tipul predominant impulsiv" sau "tipul predominant neatent")^.
• Pentru a întruni criteriile standard de diagnosticare, o parte din simptomele ADHD ar trebui să apară până la vârsta de 7 ani, să cauzeze probleme şi să persiste cel puţin şase luni, până la depăşirea stadiului normal pentru vârsta respectivă.

Simptome de neatenţie Simptome de hiperactivitate

• Incapacitatea de a da atenţie detaliilor
• Dificultăţi în menţinerea atenţiei în timpul îndeplinirii sarcinilor sau la joacă
• Neatenţie la persoana care i se adresează direct
• Imposibilitatea de a duce la capăt instrucţiuni
• Dificultăţi în organizarea sarcinilor şi activităţilor
• Evitarea sau neplăcerea de a finaliza sarcinile care necesită un efort mental susţinut
• Pierderea frecventă a obiectelor utile
• Uşor de distras atenţia
• Uitarea cerinţelor în timpul activităţilor zilnice
• Agitarea frecventă a mâinilor şi picioarelor
• Deseori îşi schimbă locul în situaţii care presupun menţinerea poziţiei
• Alergare neadecvată
• Dificultate în a se juca în linişte
• Vorbirea excesivă
• Agitaţie frecventă

Simptome de impulsivitate

• Rostirea unui răspuns înainte de a se termina întrebarea
• Dificultăţi în a-şi aştepta rândul
• Întreruperea sau intervenirea frecventă în discuţiile altora

Care sunt cauzele ADHD?

• Cauzele exacte ale ADHD rămân nedeterminate. Cu toate acestea, o mare parte dintre cadrele medicale susţin cauze biologice şi o legătură genetică.
• Factori sociali precum educaţia neadecvată dată de către părinţi, alimentaţia sau stilul de viaţă, nu cauzează ADHD, dar pot înrăutăţi simptomele.

Cum este diagnosticat ADHD?

• Modalitatea de diagnosticare diferă foarte mult de la ţară la ţară. Totuşi, durata medie de timp din momentul primei vizite la medic până la stabilirea unui diagnostic de către un specialist este sub doi ani. Doi ani reprezintă însă o perioadă foarte lungă, avînd în vedere dezvoltarea comportamentală a copilului. În acest timp încrederea în sine şi educaţia pot fi serios compromise.
• Ca şi alte afecţiuni, ADHD este un diagnostic clinic bazat pe o analiză a istoricului pacientului şi pe observaţiile celorlalţi. Analizele de sânge sau alte teste fizice nu pot fi folosite pentru a diagnostica această afecţiune.
• În schimb, medicii îşi evaluează pacienţii bazându-se pe trăsaturile comportamentale generale ale pacientului şi analizând simptomele, folosind criteriile de diagnostic DSM-IV.
• Doar experţii cu pregătire specială pot diagnostica în mod oficial ADHD.
• Experţii sintetizează de la familie şi, după caz, de la profesori, informaţii cu privire la comportamentul pacientului în toate aspectele vieţii sale personale (folosind grile standard de analiză).
• Medicii trebuie de asemenea să evalueze dacă pot exista şi alte cauze ale deficitului de atenţie sau comportamentului hiperactiv, precum existenţa unor afecţiuni ca de exemplu depresie sau anxietate.

Care sunt potenţiale efectele ale ADHD pe termen lung?

• În cazul în care nu este diagnosticat, ADHD poate avea consecinţe grave, printre care: lipsa de performanţă la şcoală, depresie, dificultăţi de relaţionare şi mai târziu dificultăţi în găsirea şi menţinerea unui loc de muncă.

Cum se tratează ADHD?

Majoritatea experţilor sunt de părere că cea mai bună schemă de tratament ar trebui să includă o combinaţie de abordări medicale, educaţionale şi comportamentale.