De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
12:15 22 01 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Călători străini prin Dobrogea - Robert Bargrave (Anglia) (XXXIV) - galerie foto

ro

08 Aug, 2016 00:00 2558 Marime text


Robert Bargrave (1628 - 1659?1670) a fost fiul cel mic al decanului de Canterbury. În 1646 şi-a întrerupt studiile la străvechea Universitate Oxford şi a intrat în serviciul negustorului J. Modiford, membru al Companiei Levantului. L-a însoţit la Constantinopol, rămânând în capitala otomană cinci ani. În 1652 au plecat spre acasă, drumul lor european trecând şi prin Dobrogea otomană.
 
Această călătorie a relatat-o într-o scriere cu titlul „Narration of a Journey from Constantinople to Dunkirke overland, made by Mr. James Modiford, Mr. Richard Nevett and me, Robert Bargrave“. Manuscrisul în limba engleză a fost păstrat la Biblioteca Bodleiană din Oxford, extrase ale sale fiind publicate prima dată în 1836-1837 de Edward Curling în publicaţia „Gentleman s Magazine, new series”. În România, fragmentul privitor la Dobrogea şi Moldova a fost publicat în 1936 de Fr. Babinger în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, având anexată o traducere de Ioana Rosetti.
 
Printre predecesorii străini ai lui Bargrave în Dobrogea s-au numărat şi englezi: J. Newberie (1582/Călători XII), H. Austell (1585/Călători XIV) şi Cavendish (1589/Călători XVI).
 
Deşi textul a fost redactat după întoarcerea lui Bargrave în Anglia, autorul a păstrat în mare parte caracterul său de jurnal de călătorie. El face parte din categoria restrânsă a călătorilor care au oferit mai multe informaţii despre Dobrogea epocii sale. Călătorii englezi au plecat călare din Constantinopol la 9 septembrie, fiind însoţiţi de o caravană. Bargrave preciza la 29 septembrie că au părăsit Bulgaria şi au intrat „într-o ţară numită „Dobrugia“. El credea în mod eronat că numele teritoriului era turcesc şi însemna „bună stare“, „welfare“, în textul englez, explicat de el prin „marea productivitate“ a solului său. De fapt, cuvântul „dobro“ este slav şi înseamnă „bun“. Englezul presupunea că numele creştin al regiunii fusese Silistra, pentru că aşa se numea „oraşul său de căpetenie”. Silistra era reşedinţa paşalâcului cu acelaşi nume, care includea şi Dobrogea, şi avea misiunea de a supraveghea Țările Române vasale. Numele roman şi apoi bizantin al localităţii fusese Durostorum.
 
După 12 ore de mers, au ajuns în oraşul Bazargic (azi, Dobrici, în Bulgaria), situat „pe o câmpie frumoasă, cu pământ roditor“. Călătorul englez explica faptul că „abia a zecea parte“ era cultivată, din cauza „numărului mic de locuitori“, şi acesta prin „asuprirea cîrmuitorilor“ turci. În plus, pe drum a văzut „în foarte multe locuri stele comemorative sau grămezi de piatră“ ale oamenilor ucişi de tâlhari. Istoricii de la Institutul „N. Iorga“ consideră că grămezile de piatră, semnalate în secolele XVI-XVII şi de alţi călători prin regiunea Balcanilor, erau de fapt tumuli antici. Prezenţa periculoasă a tâlharilor a mai fost menţionată de episcopul catolic P. Baksic (1641/XXX). Prin Bazargic au mai trecut: rusul T. Korobeinikov (1593/XVII), olandezul J. van der Does (1597/XX) şi armeanul S. Lehaţi (1608/XXII).
 
Silistra şi Bazargicul au făcut parte din regiunea sud-dobrogeană Cadrilater, care a aparţinut României de la al doilea război balcanic din 1913 până la tratatul bilateral din 1940, când a fost retrocedată Bulgariei.
La 30 septembrie au ajuns în satul „Cavlaker“, citit „Kavlakar“ de istoricii români. Până acolo au mers prin „câmpii întinse“, „cu o iarbă minunat de deasă“. Bargrave constată că aceste pământuri nu erau cultivate şi păscute de animale prin faptul că „locuitorii sînt atît de leneşi, încît dacă au destul pentru ziua de astăzi şi pentru ei înşişi, lasă altora grija zilei de mîine şi a averii lor“. Această atitudine a localnicilor i se părea cu atât mai surprinzătoare cu cât aceştia posedau „un număr mare de boi şi cai“. Apa „proastă şi puţină“ şi inexistenţa lemnelor de foc, înlocuite cu „bălegarul vitelor, amestecat cu paie şi uscat la soare“, au fost semnalate şi de alţi călători înaintea lui Bargrave: italianul G. Angiolello (1476/Călători V), italianul P. Giorgi (ante 1595/XVIII) şi episcopul catolic P. Baksic (1641/XXX). În plus, nu se găsea vin, „căci nimeni în afară de turci nu locuieşte această ţară“, musulmanilor fiindu-le interzis alcoolul de religie.  
 
În ceea ce priveşte fauna, Bargrave remarcă existenţa păsării „poi“, de forma şi culoarea curcanului, dar puţin mai mare, „pe care eu nu am întîlnit-o nicăieri şi nici nu am auzit de ea în alte părţi“. Istoricii români considerau cuvântul „poi“ o formă coruptă a cuvântului „pui“ şi că pasărea descrisă era dropia. Aflând de la locuitori că păsarea avea „o carne minunată“, englezii ar fi dorit să vâneze una cu puştile, „căci măcar (că ne aflam) într-o ţară îmbelşugată, am suferit de mare lipsă“. Dar dropia se deplasa cu o viteză prea mare pentru armele lor, aşa cum recunoaşte indirect autorul jurnalului: „Dacă le-am fi putut convinge să stea în bătaia puştilor noastre!“
 
La 1 octombrie au ajuns în satul „Deftgia“ (azi, Defcea, în vestul judeţului Constanţa). Pe drum, Bargrave a observat că lacurile şi câmpiile erau „uimitor acoperite“ de un număr de păsări, „atît de neobişnuit de mare şi sînt atît de multe soiuri“. Englezul observă diferenţe între caravanseraiurile locale şi cele din restul Imperiului Otoman: „Aici este o odaie de o parte pentru oameni, separată de grajduri; pe cînd hanurile turceşti obişnuite sînt în formă de şură, avînd un fel de vatră, ce face înconjurul pereţilor de jur împrejur, ceva mai lată decît lungimea unui om, şi ridicată cu aproape un yard (0,914 m) deasupra podelei; fiecare grup se îndreaptă către o parte a vetrei, îşi întinde covoarele în faţa ei şi îşi atîrnă armele în cuiere, pe zid. Caii sînt legaţi de inele, mîncînd şi odihnindu-se la picioarele noastre. Hangiul se îngrijeşte de obicei de hrana lor, spre cîştigul lui“. Aici, J. Modiford a intrat în conflict cu un localnic turc important, care ameninţa chiar să-i întoarcă în Constantinopol, dispută aplanată de ienicerul lor însoţitor cu „micul dar de împăcare pe care i l-am strecurat pe sub mînă“.
 
Pe 2 octombrie, englezii au luat masa la „Baltagee“ (Băltăgeşti, în nord-vestul judeţului Constanţa) şi au poposit la „Dulghierles” (corect, Dulgheler în turceşte, azi Dulgherul, în nord-vestul judeţului Constanţa). Bargrave consemnează că cele două localităţi sunt „însemnate, după normele de aici“. A fost prima zi din drumul spre nord cu vreme rea, comparabilă cu cea din insula britanică: „Ne-a pătruns cu umezeală o ceaţă curat scoţiană, care părea să prevestească iarna“.
 
Pe o ploaie continuă, la 3 octombrie s-au oprit pentru prânz în satul „Hassanee“ (corect, Hasanlar). Călătorul englez remarcă unele diferenţe faţă de peisajul anterior: „Cîteva mici urcuşuri şi ceva copaci şi pietre“.
 
La 5 octombrie au trecut prin „Inglisa“ (Igliţa, în comuna Turcoaia, în nord-vestul judeţului Tulcea), „un sat grecesc vesel şi mănos pe malul Dunării“. În izvoarele medievale occidentale, catolice sau protestante, cuvântul „grec“ era un termen generic pentru ortodocşi. În aceeaşi zi au poposit la „Mecheena“ (Măcin, în nord-vestul judeţului Tulcea). Această localitate era o „schelă“ (vamă) la graniţa otomană, dar, cu toate că era „o metropolă a acestor părţi, era un loc păcătos“. În baza ordinelor din capitala otomană, englezii au obţinut o locuinţă „foarte puţin inferioară cadiului“ şi, pentru a sublinia gradul de confort al acesteia, Bargrave precizează că „aveam loc pentru a ne întinde trei inşi pe podea“. Călătorul considera în mod eronat că termenul turcesc „cadiu“ („cadee“) însemna guvernator, în realitate fiind vorba de judecător. Prin Măcin au mai trecut: armeanul S. Lehaţi (1608/XXII), probabil germanul J. Wilden (1611/XXIII), italianul T. Alberti (1612 şi 1613/XXIV), rusul V. Gagara (1637/XXVII), polonezul W. Miaskowski (1640/XXVIII) şi probabil germanul N. Schmidt (1651/XXXIII).
 
La 5 octombrie şi-au continuat drumul pe malul Dunării, spre nord, pentru a traversa fluviul cu bacul în dreptul portului moldovenesc Galaţi. Englezii au trecut pe lângă „o stâncă mare, în mijlocul unei câmpii întinse“, despre care legenda locală spunea că fusese aruncată de „o fecioară uriaşă“ de pe un deal stâncos aflat la o milă distanţă (1 milă terestră engleză = 1.609 metri). Un alt indiciu pentru poziţionarea stâncii era existenţa de cealaltă parte a Dunării a râului care despărţea Moldova de Țara Românească, adică Siretul. Istoricii români au identificat piatra cu Stânca Blasova, situată între Igliţa şi Gura Armanului.
 
Bargrave compara lăţimea fluviului la locul traversării cu cea a Tamisei la podul Londrei, ceea ce permitea Dunării să formeze „lacuri mari minunat înzestrate cu peşte şi păsări“. Ca şi italianul T. Alberti (1613/XXIV), călătorul englez nu a păstrat amintiri frumoase din călătoria prin Imperiul Otoman, deoarece încheie relatarea acesteia cu o înjurătură turcească: „Aici am trecut, părăsind pe sultanul Mehmed şi haita sa blestemată, cu o «anasînă» în loc de rămas bun“.
 
Surse foto:
Ziuaconstanta.ro
Romaniainterbelica.memoria.ro

Documentare:
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, vol. V, Ed. Știinţifică, Bucureşti, 1973.

Ti-a placut articolul?

Comentarii