De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
19:39 27 03 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Călători străini prin Dobrogea (LXXXV) - Wenzel von Brognard (Austria) (galerie foto)

ro

13 Mar, 2017 00:00 438 Marime text
Wenzel von Brognard (? - 1788) s-a născut într-o familie nobiliară austriacă, tatăl său fiind la un moment dat internunţiu papal la Constantinopol/Istanbul. În 1774, tânărul a intrat în serviciul Cancelariei Curţii şi Statului, lucrând pe linia relaţiilor cu Imperiul Otoman. Ca urmare, a fost trimis să efectueze călătorii de studiu în provinciile europene ale marelui rival al Austriei, prima având loc în 1785.
 
În 1786, W. von Brognard a călătorit spre Smirna (azi, Izmir, Turcia asiatică) şi Constantinopol. Din capitala otomană, diplomatul austriac a plecat, la 2 august, cu o mică corabie de-a lungul coastei de vest a Mării Negre spre gurile Dunării, până la Galaţi.
 
Jurnalul acestei expediţii a fost prezentat superiorilor la 24 decembrie. Manuscrisul în limba germană s-a păstrat la Haus-Hof und Staatarchiv, din Viena. În România, textul a fost publicat în 1930 de economistul Gheron Netta (1891-1955), în anexa studiului său „Expansiunea economică a Austriei şi exploatările ei orientale“. Institutul „N. Iorga“ a folosit ediţia Netta pentru traducerea românească din seria „Călători străini despre Țările Române“.
 
W. von Brognard a parcurs în perioada 12-17 august următorul itinerar dobrogean al călătoriei: Balcic - Cavarna - Jilanlu Köj/Ilanlâc - Mangalia - Tusla/Tuzla - Chiustendsche/Constanţa - Karakenuan Mahsarbri/Karakerman - Edreles/Sfântu Gheorghe - Sulina - Tulcea - Isaccea.
 
Austriacul a descris în mod amănunţit Dobrogea otomană, parte a eyalet (provincie) cu reşedinţa în oraşul dunărean Silistra.
 
În Balcic şi Cavarna, pe ţărmul mării funcţionau magazii mari pentru cereale, avariate în timpul Războiului Ruso-Turc din 1768-1774. Distrugerile conflictului au fost semnalate şi de alţi călători străini: solul otoman Abdulkerim paşa (1775/LXXI), nobilul sol rus N. Repnin (1776/LXXII), contele francez d`Antraigues (1779/LXXIV), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), diplomatul polonez K. Chrzanowski (1780/LXVI), tânărul polonez J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac K. von Titelsberg (1783/LXXVIII), locotenentul francez A. de Lafitte (1784/LXXX), negustorul german Jenne-Lebprecht (1786/LXXXIV). Silistra, Balcicul şi Cavarna au făcut parte din regiunea sud-dobrogeană Cadrilater, care a aparţinut României de la al doilea război balcanic din 1913 până la tratatul bilateral din 1940, când a fost retrocedată Bulgariei.
 
Ilanlâc, situat la cinci mile (o milă marină = 1.852 m) de Mangalia, este vechea denumire a satului Vama Veche din comuna Limanu, în judeţul Constanţa. Mangalia era o localitate „foarte mare“. Avea „peste 500 de case“, majoritatea aparţinând „grecilor“, şi trei moschei „mari“, Moscheea „din sud“ a fost identificată de cercetătorii de la „N. Iorga“ cu moscheea construită în 1575 de sultana Esmahan, fiica sultanului Selim II, fiind cel mai vechi lăcaş de cult musulman din România. Intrarea în port era „foarte primejdioasă“, dar rada avea „fundul atât de bun pentru ancorat“, încât vara „chiar şi corăbii mari“ se puteau adăposti acolo. Reperele după care corăbierii recunoşteau zona erau Sandschak tepesi (sandjak = steag; tepe = deal), cele cinci dealuri pe care armata otomană aşeza tabăra în jurul „steagurilor sfinte“. Principala marfă a negoţului local era grâul, cu care se încărcau „15 până la 18“ vase anual şi pentru depozitarea căruia se construise pe coastă „un şir întreg de magazii de piatră“.
 
Prin Mangalia trecuseră şi alţi călători străini în secolele XIV-XVIII: anonimul grec din sec. XIV (Călători II), cavalerul burgund/francez W. de Wavrin (1445), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/XIII), negustorul italian P. Giorgi (ante 1595/XVIII), clericul creştin sirian Paul din Alep (1658/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.D; 1656/XXXVIII.6.B), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1714/LIII.2) şi diplomatul polonez K. Chrzanowski (1780/LXXVI).
 
La şase mile nord de Mangalia se afla ciftlik (moşia) lui Murad Molla, un „legist de pomină“, încă celebru după „o vreme atât de îndelungată“ şi care adunase „bogăţii atât de uriaşe, cum prea puţin dintre semenii ar putea arăta“. Apoi, coasta era „pustie“ pe o distanţă de 15 mile până la capul Tuzla, pe al cărui lung promontoriu se afla „un sat frumos cu acelaşi nume“. La cinci mile nord de Tuzla se afla „un lac numit Sudgioli/Siutghiol“, cu peşti „mulţi şi foarte gustoşi“.
 
Pe o distanţă de 15 mile la nord de lac se aflau câmpii „întinse“, cu „porumbul cel mai minunat“ şi cu „păşunile cele mai bune pentru vite“, dar fără „nici o crenguţă de lemn“. La capătul câmpiei era aşezată Constanţa, o localitate „mare“ şi „o schelă (port) pentru grâu“. Erau vizibile urmele unui dig „ruinat“, construit în „timpurile străvechi“. Pe ţărmul mării se aflau „magazii mari de piatră pentru cereale“, afectate în timpul războiului. Înainte de conflict, localitatea avea „peste opt sute de case“, turcii reprezentând „cea mai mare parte“ a populaţiei. În timpul luptelor, Constanţa fusese „arsă în întregime“, astfel încât acum mai număra „abia două sute care să nu fie stricate“. Populaţia era „foarte rea şi nestăpânită“ şi extorca „după bunul ei plac“ pe navigatori cu bani, vite, tutun şi „mai ales“ rachiu, obligându-i să plătească şi darea ispendje (impozit al supuşilor nemusulmani majori) de 15 parale de persoană. Ca urmare, marinarii debarcau în regiune „doar când nu aveau încotro“. Numai călătorii care se deplasau „sub ocrotirea firmanului sultanului“ spre Țările Române debarcau la Balcic sau la Constanţa, pentru a merge spre Dunăre prin câmpie şi a evita pădurile Silistrei, „atât de primejdioase din cauza tâlharilor“.
 
Prin Constanţa mai trecuseră şi alţi călători străini în secolele XIV - XVIII: anonimul grec din secolul XIV (Călători II), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/XIII), negustorul italian P. Giorgi (ante-1595/XVIII), clericul creştin sirian Paul din Alep (1653/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.F), francezul J. Tavernier (1677/XLII), diplomatul suedez de origine franceză protestantă A. de la Motraye (1714/LIII.2), contele francez d`Antraigues (1779/LXXIV), diplomatul polonez K. Chrazanowski (1780/LXXVI), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII) şi căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX).
 
La două mile nord de Constanţa, „deasupra şesului monoton“, era vizibil un deal cu rol de reper al golfului din zonă pentru marinari. După încă trei mile, călătorul a observat „o mică fermă“ numită Giöl ciftlik (giöl=lac).
 
La o distanţă de cinci mile de fermă exista „un iaz cu peşte“, identificat de istoricii de la „N. Iorga“, cu probabilitate, cu lacul Taşaul. Este posibil ca denumirea fermei să fie legată de apropierea de acest lac. După alte două mile era poziţionat capul Midia.
 
La o distanţă de trei mile de acest promontoriu se afla Karakenuan Mahsarbri, o radă „de vară“ accesibilă şi corăbiilor mari. După ce „magaziile oraşului“ fuseseră arse de ruşi, grâul aştepta aici „îngrămădit în mormane“ pentru a fi expediat pe mare în marea capitală otomană. Localitatea era situată într-o poziţie strategică pentru „adunarea cerealelor din câmpia Dunării“, ca urmare, refacerea postbelică fusese rapidă. Din cele trei sute de familii, două treimi erau turceşti, fiind apărate de „o palanka mică, în patru colţuri“. Cercetătorii români consideră că este vorba de un port azi dispărut şi, cum austriacul foloseşte apoi de trei ori numele Karakerman, putem identifica localitatea cu vechiul Kara Harman din judeţul Constanţa.
 
Prin Kara Harman trecuseră şi alţi călători străini în secolele XVI - XVII: negustorul ragusan P. Giorgi (Dubrovnik; ante-1595/XVIII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.G; 1657/XXXVIII.6.E), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784) şi ofiţerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI).
 
Ca şi alţi călători străini medievali, von Brognard considera Portizza bogasi/gura Portiţei (bogasi = canal) ca a patra gură a Dunării, respectiv cea mai sudică, identificată de specialiştii români cu actualul canal Dunavăţ. Pe distanţa de 18 mile dintre Karakerman şi gura Portiţei existau doar „câteva colibe sărăcăcioase de pescari“, care navigau cu luntre din trunchiuri de copaci scobiţi. Coasta şi canalul nu erau accesibile corăbiilor din cauza bancurilor de nisip „atât de întinse“, apărute în punctul vărsării Dunării în Marea Neagră. Deoarece coasta era „atât de plană“, gura Portiţei putea fi recunoscută de marinari doar după „lanţul de munţi de la Tulcea“, situat la 20 de mile de mare. Spre interiorul canalului, apa forma „un lac mare, cu un perimetru de cel puţin douăzeci de mile“ cu patru „mici golfuri laterale“. Acest canal reprezenta „calea cea mai scurtă între Marea Neagră şi Galaţi“, distanţa între gură şi fortul Tunavicze/Dunavăţu (sat în comuna Murighiol din judeţul Tulcea) fiind de maximum 25 de mile, cea dintre fort şi „castelul Tulcea“ de mai puţin de 25 de mile, iar între Tulcea şi Galaţi, de „câteva mile“. Prin Dunavăţ trecuse şi căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX).
 
Coasta între gura Portiţei şi braţul Sf. Gheorghe era „încă mai rea“ decât segmentul anterior, bancurile de nisip obligând „chiar şi vasele mici“ să navigheze la mare depărtare de mal. Pe acest braţ puteau naviga „doar corăbieri foarte încercaţi“. Deşi apa era „destul lată şi adâncă chiar şi pentru corăbii mai mari“, numeroasele bancuri de nisip făceau mai greu de găsit această gură de vărsare chiar şi decât în cazul gurii Portiţei. Gura Sf. Gheorghe avea două canale delimitate de „o insulă mică“, pe care funcţiona un farAga (demnitar) care comanda instalaţia încasa taxe de 2, 3 sau 5 piaştri (monedă otomană de aur), în funcţie de tonajul vaselor şi numărul persoanelor îmbarcate. Cu toate acestea, aga nu-şi îndeplinea datoria de a ghida pe marinari şi astfel „adeseori eşti îndrumat greşit din răutatea pescarilor cazaci“.
 
„Satul Sfântu Gheorghe“ (azi, comună în judeţul Tulcea), situat pe malul nordic, era „destul de mare“ şi avea „peste 120 de case“, „prost clădite şi aşezate fără nici o regulă“. Localnicii cazaci erau atât de „îndrăzneţi“, încât se aventurau cu „micile lor luntre“ chiar şi la Galaţi, Varna şi Constantinopol. De asemeni, erau „foarte şireţi“, deşi păreau „sfioşi şi grozavi temători de foc“. Erau atât de „necumpătaţi la băutură“, încât autorităţile interziseseră deschiderea unei cârciumi în localitate, astfel încât trebuiau să cumpere băutura de la tătarii din insula vecină. Aceşti cazaci aveau „o mare duşmănie“ pentru Rusia ţaristă, deoarece se considerau „fugari“. În localitate funcţionau bisericişcoli şi ateliere meşteşugăreşti. Sătenii din Sf. Gheorghe erau „activi, iscusiţi, muncitori“, principalele activităţi economice fiind creşterea vitelor şi pescuitul. Pescuitul era „deosebit de productiv“ în deltă, unde se prindeau moruni, crapi şi ştiuci. Peştele, ouăle şi brânza erau exportate în Țara Românească şi Moldova, de unde era importat grâul.
 
Prin Sf. Gheorghe trecuseră locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784) şi ofiţerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI).
Prezenţa cazacilor în Delta Dunării fusese semnalată şi de căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX).
 
Pescuitul morunilor, specie din familia sturionilor specifică Dunării, a mai fost menţionat şi de alţi călători străini în secolele XVI - XVIII: nobilul sol polonez A. Taranowski (1569/VIII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/XIII), baronul francez F. de Pavie (1585/XV), diplomatul german C. Hiltebrandt (1657/XXXV), clericul creştin sirian Paul din Alep (1658/XXXVIII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1651/XXXVIII.5.B) şi francezul J. Tavernier (1677/XLII), iezuitul polonez F. Gosciecki (1712/LIV), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII) şi căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX).
 
Câmpia din Deltă era locuită şi de tătari din Kuban (sudul Rusiei) şi Zaporoje (Ucraina rusească), refugiaţi după încheierea războiului. Numărul lor atinsese 80.000 de persoane, numai în cursul anului 1785 sosind 10.000. Prezenţa tătarilor în Dobrogea fusese semnalată şi de alţi călători străini: arabul Ibn Battuta (1330/Călători I), cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), probabil baronul francez F. de Pavie (1585/XV), agentul diplomatic habsburgic A. Radibrat (1603/XXI), episcopul catolic P. Baksic (1640/XXX), cărturarul otoman Evlia Celebi (1659/XXXVIII.7.A), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI) şi nobilul sol polonez R. Leszczynski (1700/XLIV).
 
La ieşirea din braţul Sf. Gheorghe pe o mare „destul de furtunoasă“ pentru luna august, călătorul austriac a fost martorul „neîndemânării corăbierilor turci, care îşi pierd cumpătul la orice primejdie, fie cât de mică“. În cele din urmă, căpitanul a fost nevoit să taie parâmele care acţionau pânzele şi vântul i-a împins din nou la Sf. Gheorghe.
Ruta Sfântu Gheorghe - Sulina era „mai puţin primejdioasă“ pentru navele mici, deoarece bancurile de nisip nu erau „chiar atât de aproape de suprafaţă“, în timp ce vasele mari care mergeau spre Sulina trebuiau să facă un ocol de 15 mile.
 
În ceea ce privea Sulina, von Brognard îl cita pe căpitanul austriac G. Leterer (1782/LXXV), care, la 31 decembrie 1779, descrisese amănunţit farulcaselelucrările de apărare, nivelul apei, operaţiile de încărcare şi descărcare a vaselor. Totuşi, diplomatul l-a contrazis pe militar în privinţa faptului că Sulina este singurul braţ navigabil al Dunării. Von Brognard a discutat personal cu turci bătrâni care călătoriseră în 1739 pe braţul Chilia, observând că exista deja un trend de împotmolire a braţelor nordice a Dunării.
 
Prin Sulina mai trecuseră şi alţi călători străini în secolul XVIII: căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784) şi ofiţerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI).
După Sulina, în lipsa vântului, kayik/caic (vas mic turcesc) a trebuit tras „de cinci şi chiar şase inşi“.
 
În schimb, în zona Tulcea, von Brognard a constatat că forţa curentului era „mai năvalnică“. Pe ansamblul segmentului Rusciuc (Bulgaria) - Marea Neagră, „nu prea exista siguranţă împotriva tâlharilor“, dar austriacul a constatat că „ţinuturile cele mai primejdioase sunt cele mai jos de Tulcea“.
 
Prin Tulcea mai trecuseră şi alţi călători străini în secolele XVI - XVIII: nobilul sol polonez A. Taranowski (1569/Călători VIII), negustorul englez J. Newberie (1582/XII), negustorul italian P. Giorgi (ante-1595/XVIII), sclavul spaniol D. Galan (1595/XIX), cărturarul otoman Evlia Celebi (1667/XXXVIII.4; 1657/XXXVIII.6.D; 1657/XXXVIII.6.E; 1659/XXXVIII.7.A; 1659/XXXVIII.7.B), stareţul rus Leontie (1701/XLV), călugării ruşi Macarie şi Silvestru (1704/XLVII), pastorul luteran suedez M. Eneman (1709/L), un anonim suedez (probabil C. Loos/1710/LII), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1711/LIII.1), călugării ruşi Silvestru şi Nicodim (1722/LVI), diplomatul rus de origine scoţiană J. B. of Antermony (1738/LVII), diplomatul suedez P. Jamjouglou (1746/LX), baronul franco-maghiar F. de Tott (1769/LXVIII), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII) şi căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX).
 
Problema siguranţei călătorilor în Dobrogea fusese semnalată şi de alţi călători străini: episcopul catolic P. Baksic (1641/XXX), agentul comercial englez R. Bargrave (1652/XXXIV), diplomatul suedez P. Jamjouglou (1746/LX), solul polonez T. Alexandrovici (1766/LXVII), baronul franco-maghiar F. de Tot (1769/LXVIII), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleeman (1768/LXIX), contele francez d`Antraigues (1779/LXXIV), tânărul polonez J. Mikoscha (1782/LXXVII) şi locotenentul francez A. de Lafitte (1784/LXXX).
 
Distanţa Tulcea - Isaccea a fost parcursă într-o zi, iar segmentul Isaccea - Galaţi, în două zile. Isaccea mai fusese tranzitată în secolele XVI - XVIII şi de alţi călători străini: sultanul Soliman Magnificul (1538/Călători VI), negustorul englez J. Newberie (1582/XII), diplomatul englez H. Austell (1585/XIV), diacul rus T. Korobeinikov (1593/XVII), olandezul J. van der Doris (1597/XX), călugărul rus A. Suhanov (1651 /XXXI), clericul creştin sirian Paul din Alep (1658/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1659/XXXVIII.7.B), diplomatul francez de la Croix (1672/XL), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), călugării ruşi Macarie şi Silvestru (1704/XLVII), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1714/LIII.2), călugării ruşi Nicodim şi Silvestru (1722/LVI), solul otoman Șehdi Osman (1758/LXII), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LXIX), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII) şi căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX).
 
Predecesorii austrieci ai lui von Brognard au fost: căpitanul G. Lauterer (1782/LXXV) şi căpitanul K. Titelsbeg (1783/LXXVIII).
Predecesorii lui von Brognard care au tranzitat Dobrogea pe calea fluvio-maritimă în secolele XIV-XVIII: anonimul grec de la sfârşitul secolului XIV (Călători II), germanul J. Schiltberger (1425?1427/Călători III), cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/Călători IV), negustorul englez J. Newberie (1582/Călători XII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/Călători XIII), sclavul spaniol D. Galan (1595/Călători XIV), baronul francez F. de Pavie (1585/Călători XV), olandezul J. Van der Doris (1597/Călători XX), călugărul rus A. Suhanov (1651/Călători XXX), clericul creştin Paul din Alep (1653/XXXVII), stareţul Leontie (1701/XLV), călugării ruşi Macarie şi Silvestru (1704/XLVII), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1714/LIII.2), călugării ruşi Silvestru şi Nicodim (1722/LVI), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LXIX), consulul britanic W. Eton (1777/LXXIII), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), ofiţerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI) şi negustorul german Jenne-Lebprecht (1786/LXXXIV).

Surse foto: 

2.bp.blogspot.com
www.agero-stuttgart.de
images-02.delcampe-static.net
upload.wikimedia.org
1.bp.blogspot.com
s-media-cache-ak0.pinimg.com
images.okr.ro
4.bp.blogspot.com
img1.imonet.ro
www.cristian-negoita.ro

Documentare:

Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Paul Cernovodeanu, Călători străini despre Țările Române, volumul X / partea I, Bucureşti, 2000.
www.magazinistoric.ro
www.anticariat-unu.ro
clasapalatina.files.wordpress.com
upload.wikimedia.org
romaniaforum.info
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii