Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
23:36 24 07 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Editorial „Doamne, vreau şi eu un loc mai aproape de mall, ajută-mă cu un handicap”

ro

17 Oct, 2016 00:00 8838 Marime text
Medicul îşi cere scuze preotului că salvează pacientul. Părintele cere scuze profesorului că vrea să-i fie educat copilul. Un om cu dizabilităţi cere scuze omenirii că are nevoie de un loc de parcare doar pentru el. România lui 2016, căci a mea nu e.
 
Rândurile de mai sus au fost inspirate de două mesaje citite în mediul online. Mesaj 1 - „Mă p** pe ei de handicapaţi că numai drepturi au, nicio obligaţie faţă de societate”. Mesaj 2 - „Treaba asta se cheamă dictatura minorităţii - iar ultima manifestare se cheamă locuri de parcare speciale pentru persoane cu handicap”.
 
...
 
Dostoievski spunea că scopul existenţei noastre nu este acela de a rămâne vii, ci de a ne găsi o raţiune în a trăi. Deloc surprinzător, românul îşi găseşte o raţiune în a judeca. A judeca ţipător, cu violenţă şi cu o diaree verbală de nestăpânit.
 
Mă supără atitudinea unora (multora) faţă de acel om/cetăţean care are un handicap. Însă nu mă aşteptam să existe atâta furie pentru un loc de parcare, care în aproape 90% din cazuri e ocupat de cei cu diareea verbală, de frumuseţi exotice cu genţi false, de idolul-meu-e-Adrian-Mutu.
 
Vreau libertate de expresie, dar conştientizez că şi cei din jurul meu vor libertatea lor de expresie, tradusă printr-un adevăr suprem. Însă adevărul suprem nu există, căci fiecare monedă are două feţe, deşi ne încăpăţânăm să vedem doar ce se pliază pe interesul nostru.
 
Hai să stabilim ceva: o persoană cu handicap nu a zis: „Doamne, vreau şi eu un loc mai aproape de mall, ajută-mă, te rog, cu un handicap” şi Dumnezeu nu i-a răspuns: „Dorinţa ta e poruncă pentru mine, fiul meu”. Surprinzător, lucrurile nu s-au întâmplat aşa.
 
Fiecare om îşi croieşte drumul în viaţa cu ce are. De la naştere, primim cărţi foarte bune, bune, mai puţin bune, proaste şi foarte proaste. Nu e meritul nimănui că se naşte într-o familie cu părinţi iubitori, cu casă de vacanţă la munte, aşa cum nu e vina nimănui că este abandonat în spital sau că are un handicap. Însă o să atribui o vină celor care nu acordă zece minute din toată viaţa lor să privească dincolo de „avantajul” unui loc de parcare.
 
Într-un final, nu e vorba că nu poţi să îţi foloseşti picioarele pentru mers, dans, pentru lucrurile la care se gândeşte lumea în general. Nu. E vorba de acel prag care te împiedică să treci uşor dintr-o cameră în alta. E vorba de frica, deşi nu o să recunoşti niciodată, că într-o zi o să ai pană la una din roţi într-un loc public. Nici nu te gândeşti la posibile răni, ci doar la „privirile” alea... Problemele tale nu sunt că trebuie să îţi aduci aminte să verifici geamurile înainte să ieşi din casă sau să dai de mâncare căţelului, ci trebuie să-ţi aminteşti mereu să laşi scaunul cât mai aproape de tine, în poziţia aia perfectă, să iei mereu telefonul după tine, în caz de ţi se întâmplă ceva să ai cum să dai marea veste. Când te duci la cineva în vizită, nu trebuie să te descalţi, cum e frumos şi educat, doar eşti curat pe încălţăminte, însă roţile căruţului tău nu sunt, mai ales dacă ai nimerit şi o zi ploioasă. Şi ai un sentiment din ăla... Niciodată nu îţi vezi faţa în băile oamenilor, oglinda fiind prea sus.
 
Aşa că mesajele 1 şi 2 au gust de cafea amară și rece, uitată în cană. Pentru schimbarea în bine a societăţii ar trebui să se lucreze în fiecare zi, cu fiecare dintre noi, şi cu cât mai mulţi dintre noi împreună. Altfel vor rămâne uitaţi în cană.

Ti-a placut articolul?

Comentarii