Ziua Dobrogei, 139 ani
14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
14:24 19 10 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Constanţa de odinioară „De la săpun până la pene de pălărie şi cu hârtii de lire, dolari, drahme, franci, înşirate pe o sfoară...“ (galerie foto)

ro

25 Jul, 2017 00:00 8068 Marime text
I-a fost dat Constanţei noastre să prospere, înainte de toate, prin comerţ. Spiritul balcanic moştenit, la care s-au adăugat nevoile portului abia născut!
 
În 1895, Constanţa avea înregistrate 77 de magazii de cereale, 455 de prăvălii, 100 de stabilimente: hoteluri, hanuri, brutării, cafenele, cârciumi, ceea ce îi conferea deja oraşului un profil comercial. Veneau şi investitori autohtoni şi străini. Renumita firmă de bere Gruber cerea autorizaţie de la Primărie să construiască lângă baraca de la vie, astăzi, strada Traian, o clădire care să servească drept fabrică de bere.
 
Investitori mai erau înregistraţi la Primărie, în acelaşi an, Paraschiva Cochino, pentru o fabrică de săpun, şi firma Hainhorn, pentru o tăbăcărie şi o fabrică de produse din piele. Uzina ceramică A.L. Pluvier din Constanţa obţinea la expoziţiile universale de la Bucureşti din 1883 şi Paris, din anul 1889, medalii de aur pentru produsele sale. În antetul cu care făcea corespondenţa îşi trecuse ordinele „Cavaler al Coroanei României“, „Stema României“ şi „Legiunea de onoare franceză“, obţinute de A.L. Pluvier cu diferite prilejuri.
 
În 1898, inginerul Pluvier se adresa primarului Eustaţiu Schina, informându-l că, „în dorinţa de a da o mai mare dezvoltare fabricaţiunii de produse ceramice a fabricei ce am instalat pe terenurile ce mi s-au concedat de onor Primăria de Constanţa şi fiind lipsit de capitaluri pentru a ajunge la acel rezultat, am încheiat cu Societatea de bazalt şi ceramică de la Cotroceni, cu sediul la Bucureşti, o convenţiune în baza căreia proprietatea fabricii mele trece pe seama acestei societăţi (Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale, fond Primăria Constanţa, dosar 22/1898, f.19).
 
Fabrica de ciocolată şi produse zaharoase „Regina Maria“ a aparţinut industriaşului Grigore Alexandrescu din Bucureşti, unul dintre ctitorii industriei uşoare româneşti. Fabrica a fost fondată în 1919, împreună cu alţi doi industriaşi: Roman Căpăţână şi Constantin Grigorescu.
 
Cine era Roman Căpăţână? Aflăm din Dobrogea Jună, anul XXXI, nr. 6-7, miercuri, 8 ianuarie 1936, p. 2-3: „Camaradul din frageda copilărie, feciorul micului pantofar din Caramurat, prietenul Roman Căpăţână, ajuns azi, datorită unei munci întreprinse cu stăruinţă, cu patimă şi cu spor, mare industriaş în centrul Capitalei“.
 
K. Manisalian, un comerciant venit din Turcia în 1863 şi stabilit la Constanţa, a fondat Marea Casă de cereale, care, în 1885, avea un dever de 20 de milioane lei. Din 1906, Casa de cereale avea patru sucursale şi 12 agenţii în diverse oraşe din ţară.
 
În vizită prin oraşul nou, Iosif Vulcan publica entuziast un reportaj în Familia de la Oradea din 25 octombrie 1899, găsind Constanţa foarte romantică, de o mare însemnătate pentru România. După ce se plimbă pe toate stradelele şi fixează centrul oraşului la Piaţa Independenţei, conchide: „Aici este şi imperiul comerţului! Prăvălii lângă prăvălii, cu tot felul de mărfuri orientale ne probează că suntem la port!“
 
În 1906, în Constanţa figurau câteva obiective economice importante: Steaua României, Fabrica de articole de tinichea şi ambalaje, înfiinţată în 1897, Atelierul CFR, cel mai vechi (1860), Solomon Israel & Co, Fabrica de ambalaje şi bidoane, Moara V.P. Mureli, Fabrica de bere Gruber, Rafinăria de petrol Hagianoff şi Campoianu (1901), Rafinăria de petrol Aquila, Societatea franco-română (1904), Uzina electrică...
 
Şi Constanţa, sub pana dramaturgului I.M. Sadoveanu, pe la 1933, era un oraş al comerţului. „Astăzi străinii şi vizitatorii de vară cu necesităţile lor i-au dat o înfăţişare în centrul ei cel puţin, de oraş ţinut la curent cu cele de trebuinţă. Şi afacerile tot mai mari au creat băncile, cu operaţiile lor abstracte. Pe vremuri, lucrurile se înfăţişau în alt fel. Casele de schimb erau nişte biete dughene cu de toate, de la săpun până la pene de pălărie şi cu hârtii de lire, dolari, drahme, franci, înşirate pe o sfoară ce spânzura transversal pe o aşa-numită vitrină. Mărfurile pentru ţărani şi gospodăriile rurale din jurul oraşului ale marilor moşieri, mocani, coborau până mai jos, spre inima vie a târgului. Printre ele, produsele Răsăritului apropiat: şi podoabe, false de cele mai multe ori, dar mai ales peştii proaspeţi cu carnea fragedă şi roză, fructele dulci şi colorate şi legumele cu un abur rece şi pătrunzător de pământ în ele.
 
Era tot ce vasele descărcau în portul în care butoaiele de măsline dau în rânced lângă usturimea cărbunelui, parfumul de brad mort al cherestelei şi florile mari de sidef ale petrolului pe apa liniştită a bazinelor. Şi dacă din aroma ei de altădată Constanţa poate a pierdut ceva, astăzi în schimb a căpătat greutate de fiinţă, o importanţă de organism românesc cu adevărat, ce s-a prins adânc în stâncile apusene ale Mării Negre“ („Microfonul vagabond“, Societatea Română de Radiodifuziune, Bucureşti, 1998, p. 149).
 
Centrul comercial era artera Ştefan cel Mare. Punctul de referinţă era Antoniadis. Mai întâi, o băcănie, apoi un magazin mai mare, cu de toate. Primul magazin al Fraţilor Antoniadis fusese pe strada Carol, în 1926, şi din reclamele publicate în ziare, se pare că era cel mai mare magazin de coloniale, băcănie, brânzeturi, angro şi en detail „care serveşte prompt“.
 
Un alt punct de atracţie al constănţenilor era reprezentat de brutăriile fraţilor Rizescu. Franzelării de lux. Pe strada Ştefan cel Mare, la numărul 138, apoi, la numărul 66, era fabrica „Albina“, mai funcţiona şi o altă brutărie a lui Rizescu Ioan, pe strada Carol, la numărul 214.
 
Pe Ştefan cel Mare, la nr. 48, era librăria lui Fotti Macri, cu papetărie şi beletristică, unde găseai orice manual sau carte de călătorii. La „Melul negru“ era cojocăria lui Constantin Mihăilescu, iar „La Elefantul“, se vindea încălţăminte bună, din piele, patroni fiind armenii Ohanesian şi Sahadian, cu ambiţia de a desface cele mai avangardiste modele de pantofi. Vecini cu ei erau fraţii Diradurian care aveau o manufactură şi o hăinărie botezate „La milion“.
 
La capătul străzii Ştefan cel Mare era Variete Alhambra, lângă care se aflau reprezentanţa şi depozitul de bere Luther. Mai jos puţin, sediul Industriei alimentare dobrogene, fabrică de mezeluri, care deţinea singura instalaţie sistematică cu motor în Dobrogea. Agenţia teatrală Komet la nr. 41, la 64 Marele Hotel Princiar, cu 40 de camere spaţioase. Alături, magazinul Plugul. Aţi auzit de La Pirula? Renumitele tranşee din strada Ştefan cel Mare 44, unde era o bodegă cu orchestră clasică.
 
Dar câte alte puncte comerciale bine întreţinute, cu o reclamă inteligentă şi persistentă, nu se găsesc prinse în filele îngălbenite ale ziarelor vremii!
 
Astăzi, din păcate, artera Ştefan cel Mare a ajuns o mizeră stradă de cartier, abandonată de edili, fără a mai păstra nici urmă din parfumul de altădată. Şi nu numai ea...
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii