De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
00:11 21 01 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Istoria românilor Căderea Constantinopolului- cel mai bogat oraș al lumii

ro

30 May, 2015 11:54 511 Marime text
În luna mai a lui 1453 turcii cuceriseră toate împrejurimile Constantinopolului și așteptau semnul pentru asaltul final. Acest măreț oraș era tot ce mai rămăsese din ”Basileia Rhōmaiōn”, adică Imperiul Roman (Imperiul Bizantin este o invenție a istoricilor moderni) sau pe scurt Romania. Romeii, locuitorii acestui stat, văzuseră cum toate marile state creștine îi părăsiseră.
 
Atacul otoman a început după miezul nopţii, marţi, pe 29 mai 1453. Otomanii veneau în valuri. Strigăte de luptă, sunet de tobe şi trâmbiţe, clopote de biserică umpleau văzduhul. Mai întâi au venit trupele neregulate, un amestec eterogen şi prost pregătit, menit doar a face pagube cât mai mari. Au fost distruși de apărătorii conduşi de genovezul Giustiniani. După două ore, otomanii s-au retras în dezordine, lăsând în urmă mulţi morţi. Au urmat trupele anatoliene, încercând să rupă rândurile apărătorilor. Spaţiul strâmt în care luptau îi ajuta pe bizantini, care nu mai erau nevoiţi să ţintească cu armele. Pentru câteva clipe, s-a părut că un grup de atacatori reuşiseră să rupă rândurile apărătorilor şi să intre în cetate. Au fost tăiaţi imediat de Împărat şi de oamenii lui. Al doilea atac a dat şi el greş. Au venit apoi ienicerii, disciplinaţi şi bine antrenaţi. Cu mari eforturi, apărătorii bizantini şi italieni au reuşit să-i ţină în loc, moment în care un grup de atacatori a pătruns în cetate printr-o mică poartă numită Kerkoporta, situată aproape de Vlaherne. Nu se ştie dacă aceasta fusese uitată deschisă de către bizantini sau dacă a fost spartă de atacatori. Imediat s-a format şi acolo un punct de rezistenţă, în încercarea de a-i respinge pe intruşi.
 
Aproape de zori, un glonţ l-a lovit pe Giustiniani, perforându-i armura şi trântindu-l la pământ. Epuizat fizic şi psihic, a cerut, în ciuda rugăminţilor Împăratului de a nu pleca, să fie dus de pe câmpul de luptă. S-a deschis o poartă în zidul interior pentru ca genovezii să-şi ducă comandatul în cetate. Ostaşii care luptau în apropiere au văzut poarta deschisă, pe tovarăşii lor ducându-l pe căpitan şi au crezut că linia de apărare a fost ruptă. S-au grăbit cu toţii să intre în cetate, lăsându-i pe bizantini să lupte singuri între cele două ziduri. Această greşeală a fost observată de otomani, care au presat şi mai mult asupra zonei respective. Mii de ieniceri au pătruns între cele două ziduri, mulţi dintre ei ajungând la zidul interior al lui Constantin. În curând au început să apară steaguri otomane pe zidul exterior. Împăratul şi căpitanii lui încercau din răsputeri să-şi ţină oştile laolaltă şi să-i dea înapoi pe otomani. Porţile cetăţii au început să se deschidă una după alta. Mii de otomani intrau acum în cetate. “Cetatea a căzut, iar eu sunt încă în viaţă.” Realizând că totul e pierdut, Împăratul şi-a aruncat însemnele împărăteşti şi, urmat de vărul său, Theofil Paleologul, de Don Francisco din Toledo şi de Ioan Dalmatul, s-a năpustit în marea de duşmani, lovind în stânga şi-n dreapta. Nu au mai fost văzuţi.
 
Otomanii au început să se îndrepte spre piaţa Augusteum din faţa Sfintei Sofia, ale cărei porţi de bronz erau ferecate de mulţimea creştinilor închişi înăuntru, la o ultimă Sfântă Liturghie de implorare a milei cereşti. Stindarde otomane au început să fie văzute pe zidurile interioare, pe turnuri şi pe Palatul Vlaherne. Îngrozită, populaţia s-a refugiat în biserici. Alţii s-au închis în case, alţii au continuat luptele în stradă şi alţii, bizantini şi străini, s-au refugiat în zona portului. Vasele aliate erau încă acolo şi preluau refugiaţi. Ostaşii şi marinarii cretani din cele trei turnuri de lângă intrarea în Cornul de Aur continuau lupta şi nu dădeau semne că se vor preda. În cele din urmă, căpitanii otomani au făcut o înţelegere cu ei şi i-au lăsat să plece pe mare, cu arme cu tot. Devastarea şi distrugerea care au avut loc după căderea cetăţenii au fost poate depăşite doar de cele din timpul Cruciadei din 1204. Bande de otomani au început jaful. Uşile au fost sparte, casele oamenilor jefuite, civilii masacraţi. Magazinele din pieţe au fost sparte. S-a intrat în mănăstiri. Monahii au fost omorâţi, monahiile siluite – multe, pentru a nu fi necinstite, şi-au luat viaţa.
 
S-au forţat şi s-au deschis marile porţi ale bisericii Sf. Sofia. Jaful şi omorurile au durat acolo preţ de câteva ceasuri. La fel s-a petrecut în majoritatea bisericilor din cetate. Cuceritorii luau tot ce se putea lua din aceste lăcaşuri. Icoane au fost distruse, manuscrise de preţ s-au pierdut pentru totdeauna. Mii de oameni au fost duşi în robie, otomanii se băteau între ei pentru tineri şi tinere bizantini. Moartea şi înrobirea nu făceau diferenţă de rang social. Nobili şi ţărani erau trataţi cu aceeaşi cruzime. În unele cartiere îndepărtate, în special în cele de lângă zidurile dinspre mare, magistraţii locali au negociat predarea către căpitanii otomani. Asta a ajutat la salvarea vieţii populaţiei de acolo. Mai mult, bisericile lor nu au fost pângărite. Dornici de pradă, marinarii otomani şi-au abandonat navele şi au dat şi ei buzna în cetate. Debandada creată a ajutat navele creştine să iasă din Cornul de Aur. Vase bizantine, genoveze şi veneţiene, pline de refugiaţi, unii dintre ei sosiţi înot de pe mal, au pornit-o spre apus. Într-una dintre navele genoveze se afla Giustiniani. A fost dus în insula Chios, unde a murit după câteva zile din pricina rănii primite în timpul apărării cetăţii. Mehmed a intrat în cetate în după amiaza primei zile de ocupaţie. Constantinopolul era acum al lui şi avea să devină capitala imperiului. S-a plimbat prin oraşul în ruine, a mers în Sfânta Sofia şi a poruncit să fie prefăcută în moschee.
 
Se spune că în clipa pătrunderii primilor luptători otomani în biserica Sf. Sofia, cei doi preoţi care slujeau au luat Sfintele Daruri şi au dispărut în zidurile altarului, de unde vor reapărea pentru a sluji mai departe Liturghia întreruptă, atunci când sfânta biserică va fi din nou a creştinilor. Alţii spun că împăratul Constantin al XI-lea Paleologul nu a murit, ci a fost salvat de un înger şi prefăcut în marmură, aşezat apoi într-o peşteră sub pământ, lângă Poarta de Aur, unde aşteaptă să fie din nou adus la viaţă. Pe 29 mai 1453 Constantinopole cădea sub dominația turcă. Chiar și aceștia păstrează numele vechi, transformându-l în Constantinya. Abia în 1928 va fi denumit Istanbul. În zilele noastre, în aeroportul din Atena, apelul în greacă pentru zborurile spre Istanbul desemnează acest oraș cu numele de Constantinopol. Pentru greci, el este în continuare Polis-ul, Orașul prin excelență, ceea ce a fost între 330 și 1453.
 
Sursa: istorie-pe-scurt.ro
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii