Principiul dominoului

Demisecul zilei

E primavara: cerul e azuriu, apele curg la vale zglobii, pasarelele ciripesc, copacii inmuguresc. Asta asa, ca sa intram in atmosfera, pentru ca nu ne intereseaza, acum, intreg peisajul. Ne vom opri intr-un loc anume, pe malul unei ape zglobii in oglinda careia isi zbenguie crengile un copacel. Nu prea are el ce sa-si oglindeasca, pentru ca n-au apucat, inca, sa-i creasca frunzele. Totusi una, ceva mai precoce, se avanta, de capul ei, spre vazduh, inocenta si temerara precum naveta Challenger. Ca si in cazul celebrei sale surate, ea n-are habar ca o catastrofa e pe cale sa se produca: pe creanga, ceva mai jos, o pandeste-o omida. E tare hamesita omida, insa nu chiar asa de rau incat foamea sa-i tulbure mintile. Ea a avut inspiratia sa observe ca o raza de soare atinge frunza iar frunza se bucura, se rasfata sub mangaierile ei si se-nfoaie vazand cu ochii. Asa ca isi spune cu intelepciune: "sa o mananc acum, nu-mi ajunge nici pe-o masea. Ia sa mai astept eu nitel, sa o mai mangaie raza aia si ea sa mai creasca; apoi pot sa spun, in sfarsit, ca am servit masa." Omida, sireaca, era prea concentrata la vanatoare ca sa-si dea seama ca si ea devenise o tinta: pe o creanga mai jos se legana, chinuita de nebunatice pofte, o pasarica. Ochise din prima omida si, fireste, simtise imboldul sa sara cu ciocul pe ea. Dar, pentru ca era o pasarica isteata, care stia sa isi subordoneze instinctele ratiunii, ea observase, la a doua ochire, ca si omida pandea ceva. La o a treia ochire, ea observa si miscarea dintre frunza si raza, asa ca isi spuse, cu pasareasca intelepciune: "Daca o-nfulec acum, abia daca-mi clatesc cioculetul cu un iz de omida. Mai bine astept ca raza sa-ngrase frunza, pentru ca omida, apoi, sa o rontaie si sa se umfle. Abia atunci pot sa spun, in sfarsit, ca am servit masa". Asa ca, deocamdata, scena e foarte pasnica si nimic nu tulbura peisajul primavaratic: apa isi rostogoleste undele cristaline pe sub copacel, el isi oglindeste in ea crengile sale golase, pe care creste o singura frunza - care se bucura si se infoaie, inocenta si rasfatata, sub dansul dragastos al unei raze de soare; nitel mai incolo, omida cea hrapareata dar destul de isteata sta lipita de creanga ei si sughita in timp ce le urmareste, pandita fiind, de la distanta, de pasarica rapace dar foarte sagace, care se leagana pe ramura ei, contempland totul cu intelepciune si amanandu-si, cu noduri, prezumptivul festin. Iata, insa, ca, pe nepusa masa, o pala de vant atinge crengile copacelului. Pasarica, fiind concentrata la acea vanatoare complexa, e luata prin surprindere de noua miscare. Asa ca se dezechilibreaza si cade, cu un plescait caraghios, in apa. Cam asta e toata povestea. A, daca trebuie, musai, sa fie si o morala in ea, putem sa trantim, la final, urmatoarea concluzie: "cu cat ai rabdare si-astepti mai mult, cu atat e si pasarica mai uda".