Şi azi mai vine Crăciunul...

Şi a venit şi timpul Crăciunului. Prinşi de febra disputelor politice, am început să uităm pe zi ce trece de unele lucruri care sunt mult mai importante. Am început să uităm să mai şi trăim, am început să uităm să mai şi iubim câteodată.

Este de ajuns să închidem ochii şi să ascultăm. Este de ajuns să uităm de lumea ce ne înconjoară. Este de ajuns să ne facă să uitam de frig şi de ce anume ne aşteaptă mâine. Este de ajuns pentru a ne trimite într-o altă lume, o lume de mult trecută, vremuri de mult apuse. Vremuri în care, copii fiind, aşteptam încă de la începutul lui decembrie să vină mai repede sărbătorile, să vină Crăciunul, cu zăpadă şi colinde...

Azi, ceaiul abureşte în cană. Nelipsita ţigară fumegă în scrumieră. Din boxe curge alene o muzică foarte lentă...
Pe fiecare stradă au ieşit copiii la colindat, e drept că nu aşa cum se întâmpla în vremea copilăriei mele, când înotam prin zăpadă, mergând din casă în casă, urând la toţi vecinii. Fiecare ne căram cu grijă sacul sau punga în care ne puneam ceea ce adunam de pe urma colindatului. Obosiţi de atâta mers prin zăpadă şi îngheţaţi bine, dar cu zâmbetul pe buze, veseli, şi cuprinşi de bucuria sărbătorilor, ne îndreptam târziu spre casă, unde mă aştepta bunica ostenită de ultimele pregătiri.
Cu toată austeritatea propagată de Guvern, sunt convinsă că în casa fiecărui constănţean pluteşte şi azi un miros cald de cozonac şi de nuci, un aer de sărbători şi de tradiţie românească.

Un bloc gri. Doar câteva ferestre luminate. La una sau două, instalaţii de brad atârnate sau perdeluţe de lumini. Maşini înghesuite în parcare. Un motor ambalat mugeşte. Înjurături din plin. Câteva mâţe rătăcite stau zgribulite. Mereu cu ochii deschişi, mereu atente, să nu cumva să apară vreun câine vagabond.
Un apartament banal de bloc. Căldura răzbate din caloriferele obosite. Bucăţele de beteală atârnate la ferestre şi câţiva fulgi de nea lipiţi cu scoci. Haine lăsate în dezordine peste tot. Hârtii aruncate pe birou, cărţi uitate deschise. Un calculator pornit, din care se aude încet o muzică, aceeaşi muzică lentă. O muzică despre dorul de casă, de părinţi.
Miroase a cetină de brad. Miroase a fum de lemn ars în farfurioară de lut.

Au trecut de mult anii... A trecut vremea colindatului. A trecut vremea nucilor, merelor sau a bănuţilor şi bomboanelor. Copiii cu care odată străbăteam străzile pline cu zăpadă au plecat fiecare pe drumul său. Bunica încă mă mai aşteaptă senină şi blândă ca de obicei. Doar că pe mormântul ei s-a aşternut de mult zăpada...
Iar eu ajung când mai reuşesc. Atunci când viaţa îmi mai dă un moment în care să mai respir şi să-mi amintesc de unde am plecat...
Colinda curge uşor din boxe. Ţigara nu mai fumegă. Ceaiul din cană s-a răcit de mult. Frigul a reuşit să răzbată şi mă trimite către pat.
Se face ziuă din nou. Se aud din nou colindele. O lacrimă mi se prelinge uşor pe obraz. Nu mă vede nimeni, din fericire. Trebuie să merg înainte. Amintiri vechi... De pe când eram şi eu mereu acasă. Îmi iau copilul de mână şi mă îndrept spre casa copilăriei. Ajung. În sfârşit! Intru pe uşă. Lumina aprinsă în bucătărie. Intru încet. Mama. Ultimele pregătiri, înainte de Ziua Sfântă.
„Sărut mâna, mamă... Crăciun fericit!"