„Restaurăm istoria și construim viitorul“ „Aspirație către spiritualitate, într-un București frământat“ - Schitul Darvari și lucrările ce l-au purtat din veacul lui Ghica-Voievod în prezent

• Schitul Darvari reprezintă o ușă către spiritualitate, încredere și pace sufletească într-o mare de griji și emoții negative, în inima Bucureștilor.
• Istoria schitului începe în 1843, dar lăcașul este readus la viață de lucrările întreprinse de Aedificia Carpați și partenerii săi pentru acest proiect, sub „bagheta“ arhitectului Nicolae Vlădescu  și îndrumările atente ale ing. Petre Badea.

Un furnicar de oameni și mașini, timp pierdut în trafic, nervi întinși la maxim și emoții negative sărind cu ușurință de la un om la altul. Iar în inima acestui tumult uman, retrasă nervilor dezlănțuiți, se află o oază de verde și de liniște, de spiritualitate și încredere – Schitul Darvari.
 
Ridicat în inima Bucureștilor vechi în anul 1843 și reconstruit în 1933, schitul a fost purtat peste timp de lucrările întreprinse de compania bucureșteană Aedificia Carpați, proiectantul fiind Carpați Proiect SA, iar arhitectura aparținând arh. Nicolae Vlădescu.
 
Astăzi, schitul își dezvăluie frumusețea și delicatețea arhitecturală tuturor celor ce au nevoie de o retragere din haosul cotidian.


 
,„În zilele Măriei Sale Domnului Alexandru Ghica-Voievod“
 
Istoricul schitului Darvari, prezentat pe site-ul oficial al lăcașului de cult, arată că acesta a fost ctitorit în anul 1843 de către Mihail Darvari și soția sa, Elena, născută în familia Buzeștilor.
 
Aceștia au cumpărat un teren în spatele Bisericii Icoana, iar «aici, „cu cheltuiala dumnealui căminarului Mihalache Darvari, în zilele Măriei Sale Domnului Alexandru Ghica-Voievod, în 1834 August 10“ – cum glăsuieşte pisania de la intrare – a fost zidită o mică şi modestă biserică din lemn, fără turlă, cu hramul Învierii Sfântului Lazar, al Sfinţilor Împarati Constantin şi Elena şi al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, ca loc de rugăciune pentru membrii familiei şi apropiaţii acestora“, conform istoricului Schitului Darvari.
 
Acesta a fost începutul.
 
După o existență de 60 de ani, în 1894, Schitul Darvari este deja foarte deteriorat, trecerea timpului spunându-și cuvântul.
 
În istoricul schitului se arată că, la cererea Mitropolitului Ghenadie Petrescu, familia ctitorului face reparaţiile necesare, iar Nicolae Darvari, epitropul schitului din acele timpuri, repară biserica și îi adaugă o turlă și un pridvor, menite să asigure mai mult spațiu pentru credincioși, dar și să sporească frumusețea lăcașului.
 
Între anii 1933 și 1934 urmează o a doua reparaţie generală, întreprinsă de nepotul ctitorului, generalul de divizie Mihail Darvari.
 
În cadrul acestor lucrări, este înlocuit din temelie vechiul lăcaş și este ridicată biserica în forma sa actuală, în care îmbină armonios stilul oltenesc cu cel muntenesc bisericesc, şi tot el înnoieşte chiliile de lângă biserică, potrivit istoricului lăcașului. Planurile de construcţie aparţin arhitectului Gheorghe Simotta, iar pictura interioară în frescă, pictorului Iosif Keber.
 
Urmează însă regimul comunist, care s-a arătat vitreg cu toate lăcașurile de cult din țară, Schitul Darvari nefăcând excepție: în 1959, lăcașul este închis, iar călugării care își duceau veacul în schit sunt mutați cu forța la Mânăstirea Cernica. Lăcașul devine biserică de mir, ca filie a Bisericii Icoanei, conform sursei citate.
 
Treizeci de ani mai târziu, după căderea regimului comunist, încep lucrările de restaurare a picturii deteriorate, iar în 1992, Schitul Darvari, cu întreg complexul de clădiri din jur, este declarat monument istoric.
 
Pe 31 martie 1996, schitul redevine așezământ monahal, cum fusese destinat inițial, iar până în anul 2002 sunt refăcute chiliile deteriorate de pe partea sudică, iar în noul ansamblu este încorporată și clopotnița, reconstruită după planurile origine ale arhitectului Gheorghe Simotta.



„O ciudată iluzie de măreție într-un București frământat de neliniști“
 
Corpul este opera arhitectului Nicolae Vlădescu, adusă în existență de lucrările întreprinse în 1998 de specialiștii Aedificia Carpați, îndrumați de ing. Petre Badea.
 
„Privit dinspre răsărit, se dezvăluie ca un joc de volume, aspirație către spiritualitate, creând o ciudată iluzie de măreție într-un București frământat de neliniști, griji și ambiții. Pășind în incintă, surprinde atmosfera caldă care invită la meditație“, au arătat specialiștii Aedificia Carpați, constructori neobosiți pentru renașterea schitului, reușind astfel să surprindă esența schitului.
 
„Stabilirea unor proporții atent urmărite, ca și o subtilă întrebuințare a maselor acestuia în raport cu spațiul liber au fost criterii care să sublinieze abordarea tradiției ca echilibru critic“, au explicat aceștia în continuare, precizând că „s-a realizat astfel un mic edificiu în care să-și ducă viața cei câțiva monahi. Programul a impus un mic paraclis, o trapeză în care să se poată servi masa și săracilor, zece chilii, spațiile stăreției și anexele gospodărești“.


 
O astfel de binecuvântare arhitecturală există în inima Bucureștiului, o oază de pace și spiritualitate, menită să aducă liniște în tumultul vieții de zi cu zi.
 
Citește și
„Restaurăm istoria și construim viitorul“
Mii de arii minunate și voci dumnezeiești, reunite cu emoțiile vii ale miilor de spectatori, sub acoperișul Operei Naționale București, monument istoric refăcut cu atenție și migală