Corpul de control trimis de Ministrul Sănătății la Spitalul Floreasca! Incredibil prin ce calvar a trecut o pacientă internată. Detalii cu puternic impact emoțional

Ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, a trimis Corpul de control și Inspecția Sanitară la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca. 

Conform unor surse o fostă pacientă ar fi semnalat pe o rețea de socializare lipsa analgezicelor și prezența gândacilor în salon. 

Apelul făcut de fosta pacientă a fost publicat în mediul online și prezintă detalii cu puternic impact emoționant. 

Prezentăm mai jos mesajul integral al Monicăi Althemar din mediul online. 

Domnule ministru Alexandru Rogobete,
Încă mai cred că aveți intenții bune, dar ceea ce se întâmplă în spitalele publice nu mai poate fi numită deficiență de sistem, ci abuz și cruzime. Perspectiva pacienților trebuie să fie auzită, respectată și să aducă schimbări reale!
Ați spus că empatia și bunul simț nu pot fi impuse prin lege. Este adevărat. Dar lipsa lor și consecințele acestei absențe trebuie penalizate! Nu este suficient să facem apel la umanitate, trebuie să cerem responsabilitate, reguli respectate și sancțiuni acolo unde demnitatea și drepturile pacienților sunt călcate în picioare.
Mărturia Alinei Alexandru vă ajută să înțelegeți că acesta nu este un „Centru de Arși”. Devine un lagăr al durerii. Durerea pacienților nu doar este ignorată, devine o formă de tortură, iar tortura este o faptă prevăzută de Codul Penal.
Nici personalul medical nu ar trebui lăsat să lucreze în asemenea condiții. Nu ar trebui să fie lăsați să devina martori neputincioși ai terorii fizice și psihice! Nu sunt făcători de minuni, nu pot trata prin ridicarea mâinilor spre cer!
Lipsa de analgezie, încalcarea demnității umane și umilirea pacienților nu pot fi justificate!
Acest centru a fost autorizat cu încălcarea normativelor în vigoare la momentul autorizării, iar fostul ministru Alexandru Rafila a încercat să legalizeze aceasta anormalitate, prin coborârea standardelor naționale pentru funcționarea structurilor care acordă asistență medicală și îngrijirea bolnavilor cu arsuri. Ordinul Ministrului Sănătății 2.320/2024 este o rușine și vă poartă semnătura, domnule ministru! Ați semnat în numele fostului ministru Rafila, care n-a avut nici măcar demnitatea de a-și asuma decizia.
Aveți acum nu doar posibilitatea, ci obligația să corectați această nedreptate făcută României și cetățenilor ei.
Nu putem lăsa aceste povești să treacă neauzite! Nu putem normaliza suferința și abuzul!

Noi toți am scos-o cu banii noștri, donați, pe Lavinia din iad! Noi, noi, cei mulți! Alina, sora ei, se luptă acum pentru a ne face cunoscut adevărul, pentru a oferi o șansă la tratament conform anului 2025, tuturor pacienților! Vă rog să faceți auzită suferința ei!
Alina Alexandru:
,,Scrisoare catre Ministrul Sanatatii, Domnul Alexandru Rogobete
Va scriu azi, nu ca sora a pacientei din rezerva nr 5 de la Centrul de Arsi-Floreasca. Va scriu ca cetatean care a primit ingrijiri medicale in spitalul Floreasca in perioada 16-25.06.2025. Va scriu din perspectiva DONATORULUI DE PIELE, adica a cetateanului care a platit la propriu cu pielea de pe el pentru lipsa unei banci de piele. Va scriu ca pacient care a suferit de durere intr-un spital public.
Am stat 7 zile intr-un pat de spital, asteptand sa se termine timpul cu durere. Stiam ca nu va fi la nesfarsit. Mi se spusese ca durerile vor fi prezente pentru 1-2 saptamani. Apoi vor fi inlocuite de disconfort, iar ulterior va trece cu totul.
Mi se spunea, de către o parte dintre cei ce formeaza echipa medicala auxiliara, “Daca tu te vaiti, saraca aia de sor-ta ce sa zica dincolo? Dincolo e iadul!”. Cand mi se aducea aminte de iadul pe care il traieste Lavinia, la cateva usi distanta, cand mi se aducea aminte ca eram acolo pentru a ii da ei o sansa la viata, strangeam din dinti si incercam sa rezist.
Dl Rogobete, durerea fizica a fost mai puternica decat dorinta mea de a imi salva sora. Au fost momente cand nu am putut strange din dinti suficient si am plans, am rugat sa mi se dea ceva. O luam razna! Ma dobora durerea si nu puteam accepta ca singurul mod in care Lavinia poate trai este sa trecem amandoua prin iad. Dadusem deja pielea de pe mine, chiar sa fie nevoie sa ma zbat in acel carusel al unei dureri cum nu mai intalnisem? Nu puteam accepta si am plans, i-am deranjat si i-am “stresat” pentru ca ceream indurare, ceream sa ni se dea ceva si noua, sa putem gestiona durerile.
Dl Rogobete, nu ceream opioide. Ceream ceva, orice, atat cat sa putem trai cu durerea care ma sfarteca. Simteam cum cineva ma face bucatele, cum ard si cum se desprind parti din mine. Si asta nu in timpul interventiei. Eu va vorbesc despre zilele de dupa. Zilele alea in care astepti sa cada pansamantele hemostatice si sa creasca pielea le loc.
In fisa aveam notat sa primim Paracetamol la 8 ore si Algocalmin la nevoie.

Acest “la nevoie” in primele zile (probabil 5-6) era permanent. Paracetamolul ma ajuta sa respir si sa nu mai tremur de durere pentru 3-4 ore. Pana la urmatoarea doza, care era la 8 ore de la cea anterioara, ramaneau 4-5 ore de indurat. Asa ca ceream algocalmin. Nu ca sa irosesc resursele spitalului, ci ca sa nu innebunesc de durere, ca sa pot rezista.
Am intrat in sala de operatii miercuri si cumva, pana vineri am reusit sa rezist cu durerea. Cu aceasta combinatie de paracetamol si algocalmin, combinate cu faptul ca mi se amintea mereu ca trebuie sa tac si sa indur pentru ca sor-mea e mai rau.
Vineri, dupa ce medicii au plecat acasa, am ramas doar cu asistentii si odata cu medicii, au disparut si dozele de paracetamol si algocalmin. A ramas doar durerea sa ne insoteasca.
Probabil e notat in proceduri, dl Rogobete, ca daca vrei sa ajuti un pacient sa uite de o durere, ii provoci una mai mare. Intr-adevar, atunci cand mi se amintea constant ca NU am dreptul sa ma vait pentru ca Lavinia arde intr-un iad la propriu si ca nu ma gandesc la durerea ei, reuseam sa tremur si sa plang fara sa mai deranjez fonic echipa medicala. Ma simteam egoista ca cer un calmant si incercam sa resist.
Doar ca duminica dimineata, in ziua a 4-a de la interventie, durerea m-a doborat. Intre timp facusem si o reactie alergica la cearceafuri si la solutiile administrate pe plagile ramase in urma recoltarii. Putin inainte de 5 dimineata am simtit ca nu mai resist, ca am sa mor de durere. Am incercat sa chem asistentul, l-am apelat pe fix, am apasat butonul de urgenta, i-am scris mesaj pe telefonul personal (* avem nr de telefon al asistentului deoarece nu era in grafic alocat un asistent pentru sectia post critic. Noi eram singuri. La nevoie puteam chema asistenul care era in grafic pus la sterlizare).
L-am sunat putin inainte de 4.30. L-am rugat sa vina ca nu mai pot. Am nevoie de ceva ptr durere. Nu primisem nimic peste noapte.
La 4.45 i-am dat mesaj sa il rog sa vina. Deja aveam frisoane puternice. Abia mai puteam fi capabila sa scriu.
Au urmat mai multe apeluri pe fix. Niciun rezultat.
In jurul orei 6 a venit un alt asistent si mi-a pus in sfarsit o perfuzie. A plecat imediat si a zis ca o sa vina colegii din tura de zi, la ora 7:00!!!!
A plecat si nu a verificat daca branula mea este functionala. A plecat si m-a lasat cu perfuzia, dar fara ca acele picaturi sa ajunga la mine. Doar sa o privesc, sa ma rog sa curga, sa ma rog sa se faca ora 7:00 si cineva sa ma ajute.
La 7:00, cand a venit tura de zi, eram deja in stare de soc. Nu mai controlam deloc durerea, ea ma controla. Au incercat sa “repare” branula, dar nu a fost posibil. Au inceput sa ma intepe, dar desi o faceau din nou si din nou, nu au reusit sa prinda o vena. Nu aveam branula, nu primeam calmante. 3 asistente au incercat. M-au intepat, pe rand, pana la ora 8:50!! 2 ore mai tarziu au chemat un medic. Putin dupa ora 9:00 am avut in sfarsit branula si am inceput sa primesc calmantul. In tot timpul asta le-am rugat pe doamnele asistente sa ma lase sa beau perfuzia aia. Sa imi dea sa inghit o pastila. Orice!!! Tremuram atat de tare incat credeam ca voi lesina de durere.
Pentru ca starea mea era una care incepea sa ii ingrijoreze, au aparut si medicii de garda. Am aflat astfel ca nu primisem calmante deoarece NU aveau. Astfel ca am facut lista acasa si am trimis sa se cumpere perfuziile fara de care stiam ca nu voi mai rezista.
Odata aduse perfuziile, desi s-a cumparat EXACT ce mi s-a comunicat ca avem nevoie, am ajuns intr-un alt impas. Nu se puteau folosi si nu ne puteau fi administrate deoarece erau aduse din afara spitalului. Poate nu reusesc sa ma fac inteleasa:
1-prima data ne-au spus ca nu au calmante si mi-au zis ce sa cumparam. Am facut lista cu necesar impreuna cu ei.
2- odata ce am cumparat si le-am adus, ne-au spus ca nu e posibil sa ne fie administrate deoarece au reguli si trebuie sa imi administreze doar ceea ce au de la farmacia spitalului.
Cand efectul perfuziei puse la ora 9:00 a inceput sa se duca, cand am inceput, din nou, sa tremur, mi s-a propus sa mi se aduca un calmant de la critic. Adica sa se ia o perfuzie de la sora mea, sau de la ceilalti care se aflau la acel moment in rezervele cu pacienti in stare CRITICA si sa mi se puna mie. AM REFUZAT CATEGORIC si le-am spus ca daca doar asa se poate sa primesc, sa mi se aduca actele ptr a semna externarea, sa pot pleca astfel la un alt spital unde sa pot primi ceva de durere fara sa FUR dozele celor care sunt in stare critica.
Dl Rogobete, v-as intreba daca dvs credeti ca un om intreg la cap ar fi acceptat asa ceva. Cum as fi putut sa accept, pentru a imi curma mie suferinta, sa las un alt pacient, mai ales unul in stare critica, fara posibilitatea de a primi un calmant la nevoie? Eram acolo tocmai pentru ca voiam sa imi ajut sora!!! Cum sa accept acum ca pretul pe care ea trebuie sa il plateasca este sa renunte la propriile calmante ca sa pot primi si eu?
Intr-un final am reusit sa primesc calmante, din punga cu cele cumparate de familie. Pana la urma a fost mai important sa ma tina in viata si intreaga la cap decat sa respecte regulile de care se temeau.
Am fost 2 donatori. Experienta unchiului meu nu a fost una lipsita de durere. Singura diferenta este ca el, sub presiunea “daca voi va vaitati, Lavinia ce sa faca?!” efectiv a inghitit fiecare cuvant, fiecare strigat de a primi un calmant, a renuntat la dreptul lui de a fi tratat, doar ca sa reusim sa plecam toti 3 din acel spital. A stat si a tremurat, incapabil sa vorbeasca uneori din cauza durerilor. A asteptat ziua cand vom putea pleca acasa, stiind ca daca plecam vom putea avea acces la tratament si la calmante.
Am putea crede ca a fost o situatie, ca am avut noi ghinion, ca au fost cateva zile cu probleme. DAR, din pacate, problema stocului de calmante nu a fost doar atunci.
In 18.07 au apartinator ruga sa i se comunice ce trebuie sa aduca deoarece bunica lui, internata pe sectia de critic, chiar in rezerva de langa rezerva Laviniei, nu primise calmante in ziua anterioara. Nu au avut pe stoc, dar s-a rezolvat. Asta i s-a comunicat.
In 20.07, un alt apartinator, plangea pe hol pentru ca nu stia ce sa faca pentru sotul internat pe sectia post-critic. Pacientul nu primise calmante si voia sa mearga acasa, desi inca nu erau vindecate plagile.
NICIUN PACIENT NU AR TREBUI SA SUFERE DE DURERE INTR-UN SPITAL PUBLIC. Asta ati declarat. Va intreb acum: ce facem in acest sens? Ce masuri veti lua ca acesta declaratie sa nu fie doar cuvinte spuse intr-o conferinta de presa?
Am sa revin cu o continuare, intr-o noua scrisoare publica, sa va povestesc despre durerile Laviniei, pacieta de la rezerva nr 5. Poate va vor ajuta experientele traite de ea sa intelegeti cata durere exista in spitalele publice si cata durere exista intr-un centru de arsi autorizat.
Cu respect si incredere, pentru schimbarile pe care inca mai sper sa le aduceti.
Un pacient, un donator, un apartinator."

UPDATE. Oficial de la Ministerul Sănătății

În legătură cu informațiile apărute în spațiul public referitoare la situația de la Centrul de Arși al Spitalului Clinic de Urgență Floreasca din București, Ministerul Sănătății face următoarele precizări:

"Am dispus încă de săptămâna trecută un control amplu prin Inspecția Sanitară de Stat, care vizează aspectele semnalate privind igiena, infecțiile asociate asistenței medicale și respectarea protocoalelor de dezinsecție. În paralel, Corpul de Control al Ministerului Sănătății efectuează o anchetă administrativă privind contractele de curățenie, dezinsecție, deratizare, precum și situația stocurilor de analgezice.

Am citit cu mare atenție scrisoarea deschisă a pacientei. Mărturia ei este cutremurătoare. Este inacceptabil, inadmisibil, ca în România anului 2025 un pacient să sufere de durere strigând după ajutor. Nu există scuză care să justifice lipsa empatiei și a unui tratament corespunzător al durerii. Am sesizat oficial Colegiul Medicilor din România și am cerut declanșarea unei anchete disciplinare privind aplicarea protocolului terapeutic de analgezie în acest caz.

Sunt hotărât să iau toate măsurile necesare. Nu accept nicio explicație fără argumente și nu tolerez abateri de la obligația fundamentală a oricărui cadru medical: grija față de pacient. Controlul este în desfășurare, iar la finalizarea acestuia vom face public raportul complet. Pacienții trebuie protejați, ascultați și tratați cu demnitate. Nu voi face niciun pas înapoi.", ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete.

Citește și: 

Ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, mesaj de Ziua Națională a Ambulanței din România