Irina Lucia Mihalca - Sărutul lacrimei tale

 - Nimic nu mă răvăşeşte mai mult 
 ca zâmbetul tău! îmi spui.
 Aerul tremură, stelele cad
 şi luna luminează de bucuria ta care
 se-agaţă de un mugur de speranţă
 cuibărit în crăpăturile insulei noastre,
 în timp ce-mi aştepţi cuvintele
 ce vor pluti, în ritmul bătăilor de inimă,
 prin liniştea de a şti
 că dragostea nu va trece...
 - o floare dorită ce se deschide
 pentru a ne dezvălui nectarul vieţii -
 
 Mercur volatil prin coridorul timpului,
 inima departe îţi fuge să mă cuprinzi,
 emoţiile îţi sunt unde
 care-ţi electrocutează corpul.
 Nu ai mai simţit asta parcă niciodată,
 abia dacă-ţi mai întrezăreşti paşii,
 ştii că sunt un strigăt al sufletului tău,
 singurul semn este cel al tăcerii.
 Vântul serii ne-a risipit cântecul
 şi-o primă stea urcă treptele templului.
 
 - Pot să te sărut, 
 cu lacrima mea, pe flori şi pe buze, 
 să-ţi gust adierea viselor 
 care m-au răscolit? mă întrebi,
 prin ploaia de lumină
 ce curge, în spirale, peste noi.
 
 Totul în tine se împrăştie,
 parcă nu mai există nicio ordine,
 lumea ţi-e smulsă din temelii,
 peste măsura trăirii,
 curgerea ta, prin lumea viselor,
 îţi sfâşie orice linişte,
 acea curgere a trăirilor,
 atât de uşoară
 şi totuşi atât de puternică,
 încât nu ştii niciodată
 când ai mai făcut un pas.
 
 Trupurile noastre unite
 plutesc în derivă, printre constelaţii,
 acea fericire prin care îmbrăţişaţi
 coborâm împreună în cursuri mari de apă.