Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
23:35 22 08 2019 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Vasile Canarache, vizionarul care a făcut din Constanţa un oraş istoric „Când mergi mai adânc cu plugul pe ogoare, găseşti urmele veacurilor trecute“

ro

08 Jul, 2019 15:49 649 Marime text

Vechiul Tomis îi datorează lui Vasile Canarache o mare parte din moştenirea sa istorică. A fost un om fără prea multe studii, dar care a înţeles importanţa scoaterii din pământ şi a păstrării urmelor celor care au locuit pe meleaguri dobrogene, fie că este vorba despre greci, romani sau popoare migratoare.

După o viaţă aventuroasă, Vasile Canarache (1896–1969) şi-a dedicat ultimii ani Constanţei, oraşul în pământul căruia se odihneşte. În 1957, Vasile Vâlcu, prim-secretar al judeţului, l-a numit la conducerea Muzeului de Arheologie Constanţa, înfiinţat imediat după Războiul de Independenţă. La vremea aceea, muzeul, care funcţiona la Acvariu, a fost mutat în clădirea Arhiepiscopiei.

Vasile Canarache a reuşit să ctitorească la malul mării edificii importante: Muzeul de Arheologie, Acvariul, Muzeul de Artă Plastică, Muzeul Callatis din Mangalia. Şi-a legat destinul pentru totdeauna de acest pământ pe care l-a scormonit scoţând la lumină vestigii antice: Şarpele Glykon, Edificiul roman cu Mozaic, băile publice din vechiul Tomis.

„Găsim peste tot urmele veacurilor trecute“

Vasile Canarache însuşi mărturisea, în Revista „Pontica“, fondată de el: „La început, n-am avut exponate şi am pornit să le căutăm cât mai repede. Ne-am adresat celor care conduceau viaţa satelor dobrogene. Ne-am adresat oamenilor de la ţară şi constructorilor de pe şantiere. Am stat de vorbă cu oamenii aceştia, care la început erau surprinşi, pentru că nu înţelegeau bine ce vrem, ce căutăm şi de ce. Am încercat să-i lămurim că fiecare om, fiecare sat, fiecare ţinut şi fiecare ţară are un trecut istoric, care trebuie să fie cât mai clar în mintea şi în simţirea fiecăruia dintre noi. Pornind de la omul cu care vorbeam şi de la locul în care ne aflam, arătam că bătătura în care ne găsim, vecinătatea mai apropiată sau mai depărtată cu alte case, satul, împrejurimile satului, poartă urmele vii ale oamenilor şi aşezărilor care s-au succedat acolo în decursul multor mii de ani.

Când se merge mai adânc cu plugul pe ogoare, când se seamănă grădina sau se spintecă pământul pentru temelia unei construcţii, când spargem scoarţa pământului, găsim peste tot urmele veacurilor trecute, urme care pot fi desluşite şi care ne fac să înţelegem ce s-a petrecut acolo şi cum au fost, cu mii de ani înaintea noastră, locuitorii şi aşezările pe care le moştenim. Aşa s-a născut Muzeul de Arheologie din Constanţa: prin pregătirea preoţească a oamenilor lui, acasă la oamenii pământului dintre Dunăre şi Marea Neagră, pământ pârjolit de veacuri, dar totdeauna viu“. Munca lui Vasile Canarache nu a fost în zadar. Tot el mărturisea, în Revista „Pontica“, că „piesele arheologice din depozite şi din muzeu însumează 20.000 de fişe, reprezentând tot atâtea valori din toate orânduirile şi epocile istorice“. A îmbogăţit neîncetat patrimoniul muzeului cu obiecte descoperite, dar şi cu colecţiile sale personale, pe care le-a donat muzeului: 426 de monede de aur, argint şi bronz, podoabe, dar şi colecţia de statuete Tanagra.

La scurt timp, muzeul a devenit punct de atracţie pentru români şi străini. Directorul alertează toate echipele de muncitori din construcţii, atrăgându-le atenţia că pământul oraşului este un tezaur arheologic.



Descoperirea şarpelui Glykon

Din dorinţa de a dezvălui oamenilor trecutul Dobrogei, Canarache realizează un muzeu în aer liber, aşezând fragmente de coloane, capiteluri, frize în diferite puncte ale oraşului, astfel încât trecătorul să se întâlnească cu trecutul vechiului Tomis.

Canarache s-a implicat în mai multe proiecte publice care au transformat Constanţa într-un oraş istoric: a amenajat Acvariul în anexa Cazinoului, e extins muzeele de la Mangalia, Histria şi Adamclisi. Una dintre cele mai valoroase descoperiri făcute la Constanţa rămâne tezaurul de sculpturi din care face parte şi şarpele Glykon, statueta dintr-un singur bloc de marmură, cu cap de oaie, păr şi urechi de om şi coadă de leu. Piesa, descoperită la 1 aprilie 1962, laolaltă cu grupul sculptural Fortuna cu Pontus, aedicula cu dublă reprezentare a zeiţei Nemesis şi bustul zeiţei Isis, dar şi alte sculpturi şi bazoreliefuri romane, reprezintă o divinitate a binelui, protector al casei şi familiei. Data de 1 aprilie 1962 a fost una norocoasă. Vasile Vâlcu l-a sunat pe Vasile Canarache şi l-a anunţat că pe terenul Gării Vechi «s-a găsit un cap de statuie». Ajunşi la faţa locului, au rămas muţi de uimire când au văzut că din pământ ieşea capul unei statui care o reprezenta pe zeiţa Fortuna.

„Când apare ca o protectoare a oraşului, Fortuna poartă pe cap o coroană murală, simbolizând zidurile acelui oraş. La picioarele ei este reprezentată uneori o altă divinitate, personificare a unui element geografic, care ajută la identificarea oraşului respectiv“, consemna Vasile Canarache în albumul dedicat descoperirii. Monumentele reprezintă divinitaţi clasice din perioada greco-romană, precum şi zeităţi orientale şi locale: Fortuna cu Pontos, Dionysos, Asclepios, Hermes, Diana, Selene, Hecate, Nemesis în dublă ipostază, Dioscurii, Graţiile, Isis, Cybela, Mithras, Şarpele Glykon şi Cavalerul Trac. Piesele descoperite pot fi acum admirate în Sala Tezaur a Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. Descoperit întâmplător, Edificiul Roman cu Mozaic este una dintre atracţiile vechiului Tomis. Impunătoarea construcţie a antichităţii a ieşit la lumină în urma săpăturilor făcute pentru construirea unor blocuri de locuinţe pe faleza de sud-vest a oraşului, în anul 1959. Situată chiar pe cheiurile vechiului port din Tomis, construcţia se desfăşura în antichitate pe trei terase, tăiate în taluzul falezei şi nivelate pentru asigurarea stabilităţii.

Primarul Romei şi secretarul general NATO, în Cartea de onoare

Toţi cei care au trecut pragul muzeului au rămas impresionaţi de ceea ce au descoperit aici. În Cartea de onoare a Muzeului se află mai multe consemnări, publicate în revista „Pontica“, ale unor distinşi vizitatori care au rămas impresionaţi de ce au văzut la Constanţa. „Delegaţia municipală din Roma a rămas încântată vizitând Muzeul din Constanţa“, scria Rinaldo Santini, primarul Romei. „Mulţumim cercetătorilor şi conducerii muzeului, celor care au reconstituit şi reconfirmat prin munca lor latinitatea României“. La rândul său, Mika Spiliak, preşedintele Vecei Executive Federale RSF Iugoslavia, scria, la rândul lui: „A fost într-adevăr o mare satisfacţie să vezi cum îşi iubeşte şi îşi păstrează un oraş istoria. Acest muzeu este o dovadă reuşită a acestei iubiri, fiind organizat şi întreţinut cu multă pricepere. Felicitări călduroase colectivului atât de priceput al muzeului“. „M-a impresionat profund bogăţia exponatelor. Sînt mărturii vii ale istoriei vechi a regiunii acesteia, atât de bogată din punct de vedere cultural“, scria U. Thant, secretar general al ONU.



De la băiat de prăvălie la patron de ziar

Vasile Canarache a fost un urmaş al grecilor care au părăsit pământul natal, Insula Chios, şi au căutat în România pământul făgăduinţei, stabilindu-se în zona Galaţiului. Arhitectul Radu Canarache (60 de ani), nepotul lui Vasile Canarache, spune că, fiind cel mai mare dintre fraţi, Vasile a trebuit să muncească de mic. A fost, pe rând, băiat de prăvălie şi a vândut ziare. A devenit corector şi ulterior redactor la gazetele „Patria“, „Dacia“, „Adevărul“ şi „Dimineaţa“. În timpul Marelui Război, Vasile Canarache a scos la Constanţa ziarele „Victorie“ şi „Varda“. După ce România a ieşit din neutralitate, a fost înrolat în Regimentul 13 artilerie, care a dat bătălii la Mărăşeşti şi Novorossiisk. Pe front, a devenit erou după ce, în timpul unei lupte de la Mărăşeşti, s-a avântat călare peste tranşeele părăsite şi, ajungând dincolo de liniile germane, s-a ascuns timp de trei zile şi trei nopţi într-o groapă de obuz, de unde a condus prin telefon tirul regimentului. Pentru fapta sa eroică, povestea el cu amuzament, pe tot timpul războiului, a fost pus să stea la loc de cinste în popota ofiţerilor. Tot din război a venit cu două decoraţii: „Bărbăţie şi Credinţă“ şi cu „Crucea Sf. Gheorghe“.

În Rusia, în plin război civil După cucerirea redutei, a plecat să cucerească lumea şi a ajuns în Rusia în timpul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, pentru a cunoaşte „ideea de comunism, de bolşevism, dovadă că el a făcut întotdeauna o politică de stânga“, spune nepotul său. A traversat graniţa împreună cu fotograful Iosif Berman. Din păcate, însemnările sale din acei ani s-au pierdut, însă urmaşii săi spun că este greu de spus dacă tatăl lor a luptat cu arma în mână împotriva armatelor albe sau a rămas doar reporter de război. Cert este faptul că el povestea că trupele roşii, din care făcea şi el parte, au defilat prin faţa lui Voroşilov, în timp ce portul şi oraşul ardeau în flăcări. Din Rusia a ajuns în Teheran, unde s-a îmbolnăvit de friguri şi poate acesta a fost motivul pentru care nu a mai putut ajunge în Munţii Persiei. Revenind în Caucaz, s-a îmbarcat pe o corabie şi a pornit spre Constantinopol. A revenit în ţară la începutul anului 1921, aducând cu el o mulţime de piese valoroase, vechi. S-a stabilit în Bucureşti, unde a revenit la vechea sa pasiune şi a scris pentru „Adevărul“ şi „Dimineaţa“, susţinând soarta văduvelor de război, a reangajaţilor din armată. Aşa a cunoscut-o şi pe femeia care avea să-i stea alături toată viaţa, pe Ana Graur, o doamnă distinsă şi educată, care era profesoară de franceză, nimeni alta decât sora lui Constantin Graur, directorul ziarelor „Adevărul“ şi „Dimineaţa“. Împreună au avut doi copii: Andrei şi Marta. ;

Marina Ştirbey, participantă la cupa organizată de Vasile Canarache

Vasile Canarache a scris istoria presei în România după ce şi-a înfiinţat propriul ziar, „Tempo“. Cu un tiraj de 150.000 de exemplare şi cu un preţ pe exemplar de un leu, Canarache a dat lovitura pe piaţa presei. Mai mult, pentru a distribui ziarele în toată ţara, şi-a luat un avion, organizând raiduri aviatice, mai precis Cupa Tempo. La aceste întreceri în zbor au participat nume mari ale vremii: Marina Ştirbey, Ioana Cantacuzino, Bâzu Cantacuzino. Evenimentul era consemnat de ziarele vremii. „Sportul Românesc“ consemna raidul aviatic ce se desfăşura pe ruta Bucureşti-Constanţa-Galaţi-Cernăuţi: „S’au înscris până acum: Marina Ştirbey, Ioana Cantacuzino, ing. Cociaşu, locot. Abeles, Const. Şuţu, Bob Vârnav, Lucien Levy, Const. Sideri, iar hors-concours, principele Bibescu şi Bâzu Cantacuzino. Pentru prima oară a fost organizat la noi în ţară un raid de proporţii mari pentru excelenţii aviatori turişti ai României. Cursa aceasta, care porneşte dela Băneasa în dimineaţa zilei de Sâmbătă 23 Maiu, se va desfăşura în patru etape: Constanţa, Galaţi, Iaşi, Cernăuţi. (...) Raidul e organizat de ziarul «Tempo» care a dotat întrecerea cu o cupă de bronz masiv argintat, un prim premiu de 20.000 de lei al directorului său V. Canarache şi al doilea de 10.000 de lei. O altă statuie de bronz va fi atribuită de asemeni primului clasat. Cupa «Socec» va fi oferită aviatoarei care se va clasa cea dintâiu dintre femei“.



În celulă cu Nicolae Ceauşescu

Viaţa nu i-a fost uşoară lui Vasile Canarache. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Vasile Canarache a fost arestat şi dus în lagărul de la Târgu Jiu, fiind coleg de celulă cu Nicolae Ceauşescu, pe considerente alfabetice. În acelaşi lagăr a fost şi Vasile Vâlcu, viitor prim-secretar al Comitetului Regiunii PMR Dobrogea. Despre acea perioadă grea din viaţa familiei sale, Marta Paladi, fiica lui Vasile Canarache, povestea în amintirile ei: „Mă bucuram de ultimele zile de vacanţă la Breaza, unde familia noastră închiriase pentru vară o căsuţă, pentru ca mama, care suferise de tuberculoză pulmonară, să poată respira aer curat. Tata nu ne însoţea în vacanţe, de altfel, nu-mi amintesc ca în viaţă el să-şi fi luat o vacanţă sau un concediu, ci se afla la Mangalia, unde-şi administra bucata de pământ pe care o cumpărase la începutul războiului şi care ne hrănea pe toţi în acei ani grei în care părinţii mei nu mai ocupau nicio slujbă. În ziua aceea, însă, înapoindu-mă de la joacă împreună cu o droaie de copii, am simţit chiar şi eu, la cei 12 ani ai mei, că în casă pluteşte o atmosferă apăsătoare, neobişnuită. Am rămas surprinsă văzând-o pe mătuşa mea, Elena, cea mai tânără dintre surorile tatei, sosită pe neaşteptate de la Bucureşti. Mama, atât de echilibrată şi de tare de obicei, încât impunea tuturor, prin simpla şi autoritara ei prezenţă, respect şi deferenţă, părea acum cuprinsă de emoţie, arătându-ne o faţetă de sensibilitate tăinuită până atunci şi aştepta ca tovarăşii mei de joacă să se împrăştie. Fratele meu, copilandru măricel, în pragul adolescenţei, matur şi grav, mi-a şoptit: «Tata a fost arestat. Plecăm urgent la Bucureşti»“. Au luat primul tren spre Capitală, cuprinşi dintr-o dată de griji. „Câteva ceasuri mai târziu, l-am văzut pe tatăl nostru drag, pe care în imaginaţia mea de copil îl credeam invulnerabil şi atotputernic, apărând în cadrul uşii străjuit de un necunoscut despre care am aflat ulterior că era un agent al Siguranţei, emoţionat, dar strângându-ne la piept cu energia şi optimismul lui caracteristic. A părăsit apoi casa cu fruntea sus, purtând cu sine convingerile pentru care fusese arestat, precum şi certitudinea că dictatura antonesciană se va prăbuşi curând“. Tot de la fiica lui Vasile Canarache aflăm şi acuzaţia oficială: tatăl său se făcea vinovat de faptul că a întreţinut la Mangalia, într-un cer de ziarişti şi scriitori, „discuţii în legătură cu evenimentele externe şi interne, de natură a prejudicia interesele neamului“, conform Monitorului Oficial din 7 octombrie 1943. A fost eliberat după 23 August 1944.

Şi-a recunoscut surorile moarte în bombardament

După arestare, fiul său Andrei a rămas să administreze moşia pe care o aveau la 2 Mai, deşi era doar adolescent. Canarache cumpărase toată zona de faleză dintre 2 Mai şi Vama Veche, de aproximativ 50 de hectare de teren. „În zona aceea erau movile şi bunicul meu s-a gândit că acolo ar putea fi morminte ale regilor sciţi. Surprinzător, însă, după război, când s-a dedicat săpăturilor, nu a întreprins nici una pe terenul lui“, spune Radu Canarache. Arhitectul Radu Canarache spune că tatăl său, Andrei, se ocupa iniţial de moşie împreună bunicul său, Vasile Canarache, dar apoi a rămas singur. „În 1944, tatăl meu împlinea 17 ani. Nu se ştia cât mai dura războiul şi după un an urma să îl mobilizeze şi pe el. Şi atunci, profitând de acest lucru, a decis să urmeze Agronomia, întrucât era scutit de mobilizare pentru că era nevoie să pregătească specialişti în agricultură. Mai erau câteva profesii care te scuteau de război. Cum a primit aprobare să facă doi ani în unul, a reuşit ca, în 1944, să aibă şi Bacalaureatul şi să intre şi la facultate.“

Tragediile în familia lui Vasile Canarache nu s-au oprit nici după eliberare, astfel că, în primul bombardament din Bucureşti, au murit două surori de-ale lui, el fiind nevoit să se ducă împreună cu alţi fraţi să le recunoască cadavrele.

Turnat la Siguranţă: „Copiii săi sunt şi azi nebotezaţi“

Un om ca Vasile Canarache, cu numeroase implicaţii în viaţa politică, socială şi economică a ţării, nu avea cum să fie trecut cu vederea de Siguranţa Statului. Conform dosarului său de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, într-o caracterizare care datează din anul 1934, Canarache era văzut astfel: „Directorul ziarului «Tempo» e un liber cugetător. Este însurat cu o evreică care face pe secretara în redacţie. Soţia sa e cumnată cu Socor, fostul director al ziarelor «Adevărul» şi «Dimineaţa». Copiii săi sunt şi azi nebotezaţi, din care cauză a avut dificultăţi în şcoală. Canarache simpatizează cu organizaţiile de stânga. Totuşi, anul trecut, când Garda de Fier luase extensiune, a căutat să trateze cu Corneliu Codreanu aranjamente, oferindu-i o pagină din ziar, pentru mişcarea Gărzii. Această convorbire n-a mai avut loc, cu toate acestea «Tempo» a dat unele informaţiuni favorabile Gărzii. Canarache n-a făcut toate astea ca un simpatizant al Gărzii, ci mai mult cu scop material“, se arată în informarea trimisă Siguranţei. Într-o altă notă informativă, se arată faptul că soţia sa „a fost colegă cu Ana Pauker. Rudele afirmă că ar fi şi rudă cu Ana Pauker, dar că nu face caz de acest lucru şi nu caută să-şi creeze atmosferă în jurul acestui fapt. Neagă rudenia, dar menţine colegialitatea“.

Câţiva ani mai târziu, în 1938, o informare venită din „cercurile gazetăreşti“ anunţa că se discută faptul că Vasile Canarache s-a înscris în partidul „Totul pentru ţară“. „În legătură cu această înscriere, Canarache, care este căsătorit cu o evreică, a intentat acţiune de divorţ soţiei sale. Soţia lui Vasile Canarache este Ana Brauer, sora lui Constantin Graur, director al ziarelor «Adevărul» şi «Dimineaţa».“



Amintiri de pe şantierul Histria

Deşi rămăsese cu cele câteva clase primare, fără Bacalaureat, Vasile Canarache a intrat în lumea arheologiei, un tărâm prea puţin bătătorit, dovedindu-se a fi un avangardist. Din funcţia de cercetător ştiinţific principal la Institutul de Arheologie al Academiei Române, a fost numit responsabil-adjunct al şantierelor arheologice Histria şi Mangalia.

În această perioadă, Canarache a descoperit zidul elenistic al cetăţii Histria, fiind un eveniment de o mare însemnătate istoriografică. A reuşit acest lucru făcând măsurători, presupuneri, dar şi transpunându-se în viaţa locuitorilor cetăţii.

Despre această perioadă ne povesteşte arheologul Nubar Hamparţumian în lucrarea „Histria tinereţii mele“. „Histria anilor 1951–1961 era o cetate aflată într-o «splendidă» izolare. Accesul la Histria era deosebit de dificil. Nu exista un drum direct şi amenajat dinspre şoseaua Constanţa-Tulcea, iar din sat se putea circula spre cetate cu căruţa cu cai, pe un drum improvizat printre bălţi şi dune de nisip, trecând şi peste un pod şubred de lemn. Rar pătrundea o maşină până la Histria şi acesta era un eveniment deosebit. Când ploua, bălţile se revărsau, terenul se inunda, iar drumul devenea impracticabil, izolarea fiind aproape completă! Nu existau nici electricitate şi nici apă potabilă. Foloseam lămpi cu gaz (una, cel mult două de cameră), iar apa potabilă se aducea cu sacaua din sat într-o căruţă trasă de un catâr. Cele două puţuri de apă, situate în afara cetăţii, erau infestate de reziduurile provenind de la saivanele de oi din vecinătate“, povesteşte arheologul despre perioada romantică, dar atât de grea, a cercetării arheologice. În povestirile sale apar şi cei doi membri ai familiei Canarache: „Doamna Canarache (născută Graur) ne delecta cu specialitatea casei, gătind peşte umplut. În schimb, soţul, conul Vasile (aşa cum i se adresa prof. D.M. Pippidi), ne-a amuzat pe toţi când o dată a cumpărat un berbec, pe care bucătăreasa de atunci din sat, faimoasa Nataliţa, l-a gătit la proţap şi l-a agăţat în faţa bucătăriei care era şi atunci în aceeaşi clădire ca şi astăzi. E drept, nu mulţi s-au delectat mâncând din berbecul fript la proţap, spre dezamăgirea lui V. Canarache“. Atmosfera la Histria în anii 1950 era una destinsă, relaxată şi de prietenie între generaţii. „Am învăţat multe din discuţiile privind filme celebre sau teme din literatura şi muzica românească sau universală. Neîntrecuţi erau profesorii Em. Condurachi, D.M. Pippidi, Gr. Florescu şi Gabriella Bordenache care ne fermecau prin talentul lor de a povesti şi de a purta un dialog la un înalt nivel academic. Când participa la discuţii, V. Canarache contribuia cu o notă anecdotică, povestind cu haz întâmplări din viaţa lui atât de plină de evenimente.“

Niciunul dintre copii nu a fost la înmormântare

Familia şi-l aminteşte puţin pe Vasile Canarache. Nepoţii, care trăiau în Bucureşti, auzeau în copilărie aventuri de la marea cea mare. „Mi-l aduc puţin aminte în copilărie, pentru că venea foarte rar la Bucureşti. Îl vedeam mai mult la Constanţa. Se obişnuia ca în fiecare vară, o lună să merg eu la mare şi o lună copiii Martei. Ţin minte că iniţial bunicul stătea într-un apartament din Vila Şuţu. Era o casă mare, foarte întunecată şi foarte răcoroasă“, îşi aminteşte nepotul. Apoi, a primit un apartament de serviciu în centrul oraşului, unde este acum Dioda.

Când a murit Vasile Canarache, nepotul său Radu era la Constanţa. „Eram copil, dar îmi aduc aminte că se formase un convoi de oameni de la muzeu la cimitir care au venit să-l conducă pe ultimul drum“. La înmormântare nu a fost niciun copil al său: nici Andrei, nici Marta. Andrei era în concediu în Europa. „Era o perioadă când se dădeau paşapoarte şi a plecat şi tatăl meu împreună cu un unchi, cu maşina burduşită de conserve şi cu câţiva dolari în buzunar. Ajungând la o ambasadă europeană unchiul meu, care era şeful Serviciului de întreţinere a spaţiilor statului român din străinătate, s-a prezentat, şi atunci când oficialul a auzit numele Canarache, i-a dat vestea tristă: aceea că a murit Vasile Canarache, acesta aflând informaţia din presa care venise din România. Ce era să facă? Nu se punea problema să ia un avion spre ţară. Nu avea nici bani şi nici timpul necesar. Însă nici Marta nu a fost la înmormântare, dar nu ştiu din ce motive“, povesteşte nepotul lui Vasile Canarache.



O stradă în Constanţa cu numele lui

Legenda din familie l-a păstrat pe Vasile Canarache ca fiind un om extrem de generos. „Când un membru al familiei a anunţat că se căsătoreşte, s-a dus direct la seif, a scos două bijuterii şi le-a oferit pe loc. Dar la fel de darnic era şi cu străinii. Dacă venea cineva şi admira o icoană de pe perete, el spunea: «Îţi place? Ia-o!».“ De altfel, în sipetul cu amintiri al familiei se păstrează mai multe scrisori adresate lui Canarache, prin care oamenii îi mulţumeau pentru sumele donate pentru diferite activităţi sportive.

Parterul casei boiereşti din centrul Bucureştiului a fost donat prin testament Asociaţiei de numismatică, care şi în prezent îşi are sediul aici. Din averea sa au rămas casa din Bucureşti, câteva icoane, un jilţ domnesc şi o scrumieră. Colecţia de monede a donat-o, iar pipele şi ceasurile le-au vândut urmaşii, după moartea sa. În memoria sa, o stradă din zona istorică a Constanţei îi poartă numele.



Articol preluat de pe site-ul adevarul.ro.

Ti-a placut articolul?

Comentarii