Mărțișorul - de la o firfirică găurită la pandantivul cu briliante

- Nenorocitule! De când mă ţin după tine să te prind. Ce înseamnă asta ? - Ce să fie nevastă... Fiindcă azi e 1 Martie mi-am atârnat şi eu un mărţişor...

“Iată legenda mărțișoarelor, pe care gentilele noastre cetitoare le vor purta cu atât drag luna Martie: Zeul Marte, fiul Junonei, îmbrăcat în haine scumpe de resboiu, pe când mergea spre Roma, ca să ducă feciorilor săi, Romul si Remus, stindardul roșu al războiului și cel alb al pacei, zărește eșind din undele mărei pe Venera, și înmărmurit de frumusețea ei se repede la dânsa, o cucerește cu iubirea și cu puterea de zeu al resboiului, iar din această dogoare a dragostei lor se naște amarnicul Cupidon. Din fundul infernului, de la soțul ei Vulcan, Venera fură o medalie pe care era săpat chipul amantului său Marte și la despărțirea lor, frumoasa zeița îi sfâșie marginele steagurilor, răsucește între degete cele două fire destrămate alb si roșu, și își anină de gât mărțișorul ca să’i stea pe sân până ce el, iubitul ei, se va întoarce. Mii de ani trecură d’atunci; femei și fecioare pe inima lor, între sânuri rotunde și albe, își anină la 1 Martie mărțișoare purtătoare de noroc.” (conform unui articol semnat Heidel publicat de "Foaia populară" – numărul din 1 martie 1898):

Mărțișorul de la o firfirică găurită la pandantivul cu briliante

Aceasta este una dintre legendele care au rămas referitoare la nașterea "milenarului firicel împletit". Simbolul s-a împământenit și a traversat secolele. Victor Bîlciulescu ne povestește despre evoluția tradiției mărțișorului de-a lungul primei jumătăți a secolului XX în volumul său “București și bucureșteni de ieri și de azi” (1945):“Mărțișorul, care pe vremea copilăriei mele era tradiționalul crainic al primăverii și nu valora mai mult de o băncuța de cincizeci de parale, sau o firfirică cum i se zicea pe atunci, s’a modernizat treptat, până ce a ajuns astăzi să nu mai fie firfirica de 50 de parale, și aceia străpunsă ca să i se petreacă șiretul de care se lega de brățara mâinii, ci giuvaericaua ce se chiama pandantiv, care pentru unele pungi reprezintă zeci de mii de lei, pandantivul trebuind să fie alcătuit din aur sau platină și câte odata chiar surmontat de o piatră scumpă ce începe de la safir, trece prin rubin, zmarald, sare câteodată chiar peste diamante și nemerește chiar bliliantul.

Pe vremea copilăriei mele, mărțișorul acesta de 50 de parale se purta la brățara mâinii în toată luna lui Martie, iar la 1 April se cumpăra de el alviță (…). Astăzi mărțișorul nu se mai poartă toată luna lui Martie, ci numai două-trei zile și se păstrează frumos în cutiuța lui de catifea, la rând cu toată giuvaericaua, și nu se scoate decât la recepții, serate , baluri, ospețe, premiere sau alte asemenea ocaziuni, unde se poate scoate în evidență strălucirea pietrelor rare."

Bătaia halviței

Tot Victor Bîlciulescu Își amintește de un obicei astăzi uitat - bătaia halviței: "La lăsata Secului, membrii familiei se strângeau și atârnau de un cui din tavan, legat cu o sfoară, un boț de halvița în care ascundeau un mărțișor – de obicei un bănuț găurit de argint sau de aur. Unul dintre participanți, de obicei tatăl, imprima boțului de halvița o mișcare circulară, astfel încât să treacă prin fața fiecăruia. Toți cei prezenți se străduiau să oprească cu gura mișcarea halviței și să muște din ea. Premiul îl câstiga cel care reușea să muște bucățica în care era ascuns mărțișorul. Iar premiul – chiar acesta – mărțișorul."

Umor de mărțișor

Revistele din epocă nu puteau să nu găsească în moravurile vremii legate de obiceiul mărțișorului motive de a face haz:

În loc de mărțișor