Purtator de vorbe expirate

În fruntea unei instituţii publice, mai există, cu toată restructurarea, câte un purtător de cuvânt, care, deşi se bate de muscă toată ziulica, îşi mai găseşte timp să trimită câte un comunicat veştejit.

În cursul activităţii mele ca jurnalist multe mi-au fost date să văd prin comunicatele trimise de la diverse instituţii. Aşa am aflat, de plidă, că „două persoane au fost reţinute pentru proxenetism în urma unei acţiuni de prindere în flagrant a poliţiştilor constănţeni". Ba am primit chiar şi buletine cu evenimente de la producerea cărora trecuse un an. De erorile de ortografiere nici nu mai vorbesc, întrucât nu toţi cei ce ocupă funcţia de purtător de cuvânt, ofiţer de Relaţii Publice sau şef al Departamentului imagine, au fost premianţi sau pasionaţi de limba română. Acesta nu este neapărat un minus, dacă omul deţine alte calităţi precum empatia, astfel încât să te înţeleagă atunci când ai nevoie de o informaţie oficială, lesne de furnizat, sau comunicativitatea - să-ţi răspundă la telefon. În unele cazuri însă, comunicarea lasă de dorit tocmai din partea acestor responsabili cu acest domeniu, şi chiar şi răspunsurile monosilabice gen „da", „nu", sunt un lux. Nu am înţeles niciodată nici trucurile cu dialogurile telefonice de tip „sună-mă mai târziu", care se traduc în „sună-mă mai încolo şi eu îţi răspund la Paştele Cailor". Mă gândesc că dacă tot eşti pus purtător de cuvânt, şi ai printre atribuţii relaţia cu presa, trebuie să te achiţi din obligaţiile din fişa postului şi nu doar să beneficiezi de un salariu, din bani publici, care culmea, ţi se mai pare şi mic faţă de ceea ce faci de fapt. Pentru unii dintre aceşti reprezentanţi ai instituţiilor publice, noţiunea de purtător de cuvânt este încă neclară, deşi ocupă un post cu o asemenea titulatură. Mai este încă un truc, la fel de enervant şi lipsit de bun simţ faţă de noi jurnaliştii. Este vorba de ăla cu „fă o cerere scrisă", care se traduce de fapt în „omor purici pe burtă acum şi nu am chef să-ţi răspund". Cu chiu cu vai ne lăsăm convinşi să facem cererea, în timp ce avem un deja vu: avem în faţă un teanc de cereri la care nu ni s-a răspuns. În unele cazuri, purtătorii de cuvânt sunt atât de opaci, încât nu-ţi răspund nici la cerere şi apoi, nici la telefon. Deloc. Nu este nici pe departe o tactică de recomandat pentru că această tăcere nu te face decât să te gândeşti că ar fi ceva de ascuns şi să te ambiţioneze să cauţi singur răspunsurile. Rezultatul este că, de multe ori, căutările se concretizează în descoperirea unei realităţi care face deservicii de imagine instituţiei respective, şi care putea fi eventual evitată dacă ţi se răspundea în primă fază. Ieri am descoperit o nouă culme a vorbelor expirate: „Să trimiţi un comunicat de presă la 10 zile după ce a avut loc evenimentul şi să faci revista presei a doua zi, să vezi cine l-a publicat".