De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
08:38 26 03 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Constanţa de odinioară Marii actori ai ţării, pe scenele improvizate ale oraşului (galerie foto)

ro

22 Mar, 2016 00:00 2795 Marime text

Matei Millo a fost prima dată în Dobrogea în 1887, la Tulcea, fiind primit cu o mare însufleţire de public. La Constanţa a ajuns abia în 1895, cu un an înaintea morţii. Era un mare eveniment. Millo era deja marele actor, regizor, dramaturg, profesor de artă dramatică pentru multe generaţii de artişti, considerat unul dintre iniţiatorii teatrului cult din ţara noastră.


 
Avea venerabila vârstă de 81 de ani, dar îşi păstrase o mare poftă de a convinge publicul prin jocul său inconfundabil. A fost cazat la Hotelul „Carol“, cel mai nou şi mai modern la acea dată. „Peste drum de gară, unde este astăzi Tribunalul, era halta Termis. Aici se lua trenul pentru a merge la plaja de la «Vii», unde astăzi sunt docurile. Millo intervine şi primeşte autorizaţia să joace în haltă, care nu era decât o baracă.
Artiştii ajutaţi de copii şi de ţigănuşi vâcsuitori de ghete, care aveau în schimbul serviciilor «intrarea gratis», colindau cafenelele pentru a cere scaune cu împrumut. Din port făceau rost de o pânză mare cu care se acopereau cerealele pentru a alcătui «plafonul» teatrului. Pe nişte căpriori se improviza scena, se lega o pânză în loc de cortină, iar două perdele, la dreapta şi la stânga, formau cabinele. În loc de trepte se aşezau lăzi de portocale.
 
Construcţia aceasta începea pe la orele 6 după-amiază, când venea ultimul tren cu vilegiaturişti de la Vii. Şi tot artiştii trebuiau să numeroteze cu cretă scaunele. După reprezentaţie urma demontarea teatrului care trebuia s-o îndeplinească aceiaşi «constructori», dacă voiau să aibă cartela în baza căreia puteau mânca la restaurant (...)
 
La Constanţa, Millo avea însă reţeta asigurată căci Sturdza-Viţel, care avea un castel pe malul Mării, cumpăra regulat 34 bilete, câte trebuiau pentru acoperirea cheltuielilor. El venea la teatru însoţit de nevastă-sa, coana Raluca - «Prenţesa» - şi lua loc în rândul întâi, pe două fotolii puse ceva mai la o parte, «Scaunele Beizadelei».


 
Trupa a fost nevoită să părăsească halta şi să amenajeze un fel de şopron de sub hotel Metropol, din pricina vântului premergător al toamnei, care umfla pânza ca un balon“ (Massoff, Ioan. „Matei Millo şi timpul său“, Editura „Naţionala Ciornei”, f.a., pag. 395 ş.a.).
 
Se jucau pe rând piesele: „Doi filosofi“, „Coarda simţitoare“, „Bărbierul din Sevilla“, „Jianul căpitan de hoţi“, cea din urmă fiind scrisă de artist în preajma Unirii de la 1859, având un puternic accent patriotic. După cum se ştie, Millo a fost primul actor român care abordează travestiul, repurtând un mare succes de public.

Marea tragediană Agata Bârsescu, purtată pe braţe de tinerii Constanţei



Ar trebui să se vorbească mai des despre actriţa română  care a  debutat pe scena Teatrului Curţii Imperiale din Viena la 22 noiembrie 1883. Aici a fost distribuită de la început în roluri principale ca Ofelia din „Hamlet“, Desdemona din „Othello“, Margareta din „Faust“ ş.a. Succesul imens obţinut pe scena reputatului teatru vienez i-a adus un contract pe viaţă, iar ca recunoaştere oficială a meritelor sale deosebite, i s-a acordat, prin decret imperial, titlul de Actriţă a Curţii Imperiale. Au urmat o serie de turnee, întreprinse ca invitată de onoare a unor teatre din Europa şi America, care i-au adus faimă în toată lumea. 
 
Agatha Bârsescu a fost apreciată cea mai mare tragediană din istoria teatrului românesc. Despre turneele sale la Constanţa marea actriţă Agatha Bârsescu povesteşte: „Am mai făcut un mare turneu prin ţară până la Constanţa, unde după reprezentaţie am fost purtată pe sus de studenţi în sunetele muzicei şi în uralele publicului care m-a urmat până la statuia lui Ovidiu. Aci a trebuit să promit studenţilor după cuvântările lor înflăcărate că voi duce peste Ocean dulcea şi armonioasa limbă românească, ceea ce a produs un adevărat delir”.
 
Agatha Bârsescu se nimerise în septembrie 1894, când studenţimea română îşi ţinea cel de-al XV-lea Congres la Constanţa, luând efectiv cu asalt, prin mulţimea şi tinereţea lor, târgul ce înflorea la poalele statuii lui Ovidiu.
Memoriile actriţei române care a colindat lumea intersectează Constanţa mult mai târziu, la 23 septembrie 1923. Jucase la New York în rolul ei îndrăgit, Medeea, şi sala lui „The People’s Theatre“ clocotea de entuziasmul românilor şi al englezilor, căci interpretarea ei era în două limbi, dând acces tuturor spectatorilor la magistralul text. „Apoi la Chicago şi Filadelfia mi-au făcut o primire tot atât de călduroasă, povestea actriţa mai târziu. În 1923, dorul de ţară m’a făcut să mă reîntorc acolo unde mi-am petrecut anii copilăriei.“
 
Iată cum găseşte după 12 ani de absenţă ţara: „Am ajuns la Constanţa dimineaţa, pe la opt, deşi sosirea fusese anunţată pentru ora nouă. N-am putut însă ancora din cauza unui mare vas englez, care era blocat, aşa că a trebuit să mai aşteptăm în larg. Mi-am făcut toaleta dis de dimineaţă, aranjându-mi şi bagajele. Mă preumblam pe bord când, după câtva timp, zăresc o barcă în care se afla un tânăr. Barca înconjură vaporul nostru de câteva ori. Tânărul părea nerăbdător. L-am recunoscut îndată, după ce m-a recunoscut şi el din depărtare: era nepotul meu Jacques Paleologu. Eram bucuroasă şi eu şi el. El s-a apropiat de vapor strigându-mi că o lume imensă aşteaptă sosirea mea la debarcader şi că îndată se va proceda la ancorarea vasului.
Nepotul meu se întoarse repede, ca să anunţe cu bucurie că «Agatha Bârsescu, marea tragediană», s-a întors din America şi că se află pe bord, tânăra, strălucitoarea şi impunătoarea, striga din răsputeri junele ziarist, nepotul meu Jacques Paleologu, în aerul proaspăt şi înviorător al dimineţii. În timpul acesta s-a manipulat şi manevrat în toate părţile până ce s-a făcut loc ca vaporul nostru să ancoreze.
 
Stăteam încă pe bord şi observam că piaţeta portului se umplea mereu de lume, o mulţime imensă care sporea necontenit: militari, studenţi, doamne, trăsuri peste trăsuri, automobile, iar la urmă muzica. Din trăsuri şi automobile coborâră doamne şi domnişoare. cu buchete de flori. Era o mare de capete şi lumea curgea mereu valuri-valuri. Oamenii de serviciu de pe vapor nu ştiau ce să creadă văzând această impunătoare primire, şi se întrebau între ei cui se datoreşte entuziasta manifestaţiune. Eu stăteam pe bord privind totul în linişte, deşi ştiam acuma destul de lămurit că totul se face pentru mine. Totuşi, nu mă puteam reculege şi nu puteam să-mi dau seama: «Aşa se primesc numai Reginele» îmi ziceam eu în gândul meu.
 
În sfârşit s-a lăsat scara pentru coborâre. Am fost deodată recunoscută şi toată lumea a început să strige: «Ura! Ura! Trăiască marea artistă Agatha Bârsescu!» Muzica a început  să cânte şi cel dintâiu sări spre mine nepotul meu, care mă îmbrăţişă plângând de bucurie. Apoi se repeziră spre mine cei doi impresari, împreună cu ziariştii, strângându-mi şi sărutându-mi mâna. Printre ei se afla şi d. A. de Hertz, cunoscutul scriitor pe care îl cunoşteam, precum şi buna sa mamă. Au urmat îmbrăţişări, sărutări, strângeri de mână, în acea superbă dimineaţă de 22 Septembrie 1923. Cei doi impresari, cari au avut curajul de a mă readuce în ţară au fost d-nii: Lică Theodorescu şi Faust-Mohr, acesta din urmă directorul de atuncea al ziarului «Rampa».
 
Cum aş descrie clipa neştearsă a întoarcerii mele din America?! A fost într-adevăr fermecătoare! Am fost purtată pe braţe, s-au rostit discursuri, mi s-au oferit buchete... Într-o elegantă trăsură, împodobită cu flori, am străbătut bulevardul şi străzile oraşului în uralele mulţimii şi în sunetele muzicei, care m-a condus la hotel, unde mi s-a oferit o masă copioasă şi unde s-au ridicat numeroase toasturi în onoarea şi în sănătatea mea şi pentru succesul turneului meu. Impresarii mei nu-şi puteau stăpâni admiraţiunea pentru toată înfăţişarea mea plină de sănătate şi prestanţă, căci ei se aşteptau să vadă o femee bătrână, gârbovită şi sleită, şi erau îngrijoraţi, fireşte, de afacerea pe care o făcuseră şi în care au pus un însemnat capital.
 
Nu ştiu dacă arătam tânără sau bătrână, dar ştiu atâta că toţi mă admirau şi că părerea unanimă a fost că arătam mai bine şi mai sănătoasă decât acum 12 ani; într-un cuvânt, admiraţiunea, pentru toată înfăţişarea mea, era generală...“ (Bârsescu, Agatha, „Memorii din Germania, Austria, Ungaria, America şi România“, Bucureşti, Editura Adevărul, pag. 203-206).

Schimbau luxul Teatrului Naţional pe o scenă mult prea modestă



Prezenţa actriţei Aristiţa Romanescu şi a actorului Constantin Nottara pentru prima dată la Constanţa este legată de numele piesei lui M. Polizu Micşuneşti „La treizeci de ani“. Cei doi mari actori au venit la Constanţa şi la Tulcea, în mai multe stagiuni, cu această montare despre al cărei succes scrie un cronicar anonim în „Revista dobrogeană“  („Revista dobrogeană“. 2, nr. 5, 20 noiembrie 1893, pag. 2).
 
„Dacă astăzi Aristitza Romanescu schimbă luxul Teatrului naţional pe o scenă din provincie, nu o face din intenţia bănească, o face din râvna ce are pentru artă, din curiozitatea ce împinge pe toate sufletele mari la a cunoaşte necunoscutul. Concetăţenii noştri care au revăzut-o îndeplinind rolul Ofeliei din Hamlet ne vor scuza, poate, şi vor zice că am scris prea mici cuvinte pentru un talent aşa de mare“.
 
M. Polizu Micşuneşti era un intelectual local, ajuns pentru puţin timp primarul Constanţei (iunie 1900 - septembrie 1901). Cu studii filologice în Germania, cu activitate diplomatică - secretar şi însărcinat cu afaceri la Legaţia română din Berlin, el este cunoscut mai mult ca dramaturg şi apoi ca director al Teatrului naţional din Bucureşti. Autorul „Lăcrămioarelor“, „Lizi“, „Judecată şi osândă“, „Flori de piatră“, „Pământul“, „Spre ideal“, „Sburătorul“ şi „În zarea nouă“ fusese decorat cu „Bene Merendi“ clasa I.
 
La 10 martie 1907, Primăria Constanţa era solicitată să dea „cuvenita autorizaţie, spre a juca două reprezentaţii, d-lui Constantin Nottara cu trupa sa, în serile de 16-17 martie 1907, în sala «Elpis», obligându-se a se supune la toate legile comunale şi poliţieneşti“.
 
Petre Liciu, marele artist al Teatrului Naţional din Bucureşti, cerea primarului, la 29 august 1905: „O bună parte din publicul constănţean, exprimându-şi dorinţa de a avea în localitate teatru românesc, am luat decizia de a aduce, pentru o serie de reprezentaţii, cunoscuta trupă de sub conducerea d-lui Sl. B. Leonescu, care va juca în sala «Elpis», cu concursul meu, cu începere de marţi, 30 august. Având în vedere greutăţile de întâmpinat şi sacrificiile materiale ce trebuie să fac pentru aducerea unei trupe din 16 persoane, vă rog, domnule primar, să ne daţi preţiosul dumneavoastră sprijin, acordându-ne în mod gratuit luminatul electric pentru reprezentaţiile date de această trupă şi făcându-ne taxa cuvenită onor primăriei la 10 lei pentru fiecare spectacol“.
 
Marele actor Petre Liciu alături de Constantin Tănase, Cazimir Belcot, Ion Manolescu, Mişu Ştefănescu, Gogu Mihăilescu, Florea Simionescu, Cristian Duţulescu, Ştefan Decu, Jeny Ricaboni, Iosefina Reitman-Tănase, Marioara Simionescu şi Hariclia Faliero au plecat în turneu cu piesele „Banii“, de Octave Mirbeau, şi „Lipitorile satelor“, de V. Alecsandri. Ion Manolescu îşi amintea, peste ani: „Începusem de câtva timp să repetăm «O scrisoare pierdută». Liciu voia de mult să interpreteze rolul Cetăţeanului turmentat. L-a jucat o singură dată la Tulcea. După aceea nu l-a mai reluat niciodată, probabil fiindcă şi-a dat seama că nu izbutise să-l depăşească pe Ion Brezeanu, care făcuse din Cetăţeanul turmentat una din cele mai reuşite creaţii ale lui“.

Regal actoricesc la malul mării

În 1912, un grup de actori tineri ai Teatrului Naţional începe istoria spectacolelor româneşti cu piese antice în aer liber. Printre interpreţi: Lucia Sturdza Bulandra, Tony Bulandra, Ronald Bulfinsky, formaţi la şcoala de teatru a lui Alexandru Davilla.


 
Iniţiativa aparţinuse actriţei Ortensia Brănescu-Achaune şi unui grup de oameni de cultură dintre care făceau parte şi Brătescu-Voineşti şi poetul Ion Minulescu (Berlogea, Ileana. „Teatrul românesc. Teatrul universal. Confluenţe“, Editura Junimea, Iaşi, 1983, pag. 118). Piesa jucată la Mamaia, în aer liber, este „Ifigenia la Aulis“. Marea, în fundal, corturile de luptă ale grecilor pe plajă, costume fastuoase, încărcate de podoabe, atrag publicul aflat la băi. Un cronicar scria: „Cum Davilla era omul care organiza oriunde spectacole, mi-amintesc că la Mamaia, într-o dimineaţă, am văzut un spectacol însufleţit de Davilla, cu artişti, artiste, amatori şi amatoare. Pe apă, la capătul puntei ce era atunci cortegiul Amfitritei! Fiecare cu rolul său bine finit şi toţi cu veselia lor firească! Nu mai ştiu ce artistă era purtată în carul Amfitritei, improvizat din colaci de salvare, dar n-am să uit că era o frumuseţe!“
 
Costumele erau lucrate minuţios, accentul punându-se pe bogăţia podoabelor, a broderiilor, pe însemnele militare şi pe culoarea peisajului marin. „Actorii au un joc firesc, gesturi măsurate valorificând muzicalitatea versurilor, subliniind în sensibilitate sensurile piesei“.

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • mihai v 10 Apr, 2016 14:56 Foarte frumos
  • bejan 22 Mar, 2016 17:15 Cand am inceput sa citesc articolul, am simtit nevoia sa-mi fac un ceai, alaturi de cateva fursecuri si sa ma delectez cu "parfumul" ce se raspandeste din lectura articolului despre evenimente mai putin cunoscute (doar de mine!?) din viata gigantilor dramaturgiei romanesti. Multumim, d-na Lapusan