Avocatura.com Scurte observații critice asupra unui proiect de modificare a Codului de procedură penală

În ultimele zile, a intrat în atenția opiniei publice un proiect de lege privitor la modificarea Codului de procedură penală. Numit de o parte a presei și "salvarea corupților", proiectul atribuit senatorului avocat Șerban Nicolae vine cu unele idei interesante ce pot fi discutate dar și cu altele care nu pot fi numite altfel decât năstrușnice. Sine ira et studio, lăsând la o parte mult mediatizata relație profesională a inițiatorului cu persoane condamnate definitiv pentru infracțiuni de serviciu, propunerea este una care are șanse minime să intre în vigoare.

Apărută în contextul luptei intense de combatere a corupției, care, fără îndoială că suscită aprige pasiuni și discuții, e evident că propunerea nu poate fi privită separat de aceasta, mai ales că a fost etichetată ca fiind una pro causa, menită tocmai a apăra tot mai numeroșii învinuiți de asemenea fapte de rigorile măsurilor preventive privative de libertate.

Prima modificare importantă propune despărțirea în două categorii a arestului preventiv: arestul la domiciliu și arestul sever. Cea din urmă instituție, care ne duce cu gândul la noțiunea de detenție severă din defunctul proiect al Codului penal  din 2004 (Legea 301/2004), induce ideea că arestul simplu sau obișnuit ar fi cel domiciliar, introducerea cuvântului sever dorind probabil să accentueze ideea că acesta din urmă va fi o excepție, prin strictețea sa. Împărțirea propusă nu are însă niciun suport practic, fiind în realitate o agravare, deoarece în comparație cu arestul preventiv de astăzi, arestul sever, chiar și numai prin denominațiune, pare a fi o măsură cu un caracter restrictiv accentuat. Nu se arată ce se înțelege prin arestul sever, dacă persoana privată de libertate va fi supusă unor restricții sporite raportat la actualul regim. Pe de altă parte, folosirea adjectivului induce mai puternic ideea de represiune și nu își are locul într-o societate democratică. Chiar dacă intenția reală este de a constitui excepția, scopul nu ar fi atins, o persoană aflată în arest sever fiind mai îndreptățită să considere că dreptul său la libertate și siguranță, garantat de CEDO, este încălcat.

Renunțarea la încătușare este o altă propunere de modificare cu un puternic impact. În fapt, în prezent, o parte a presei și a lumii juridice acuză tot mai mult impactul prezentării persoanelor arestate preventiv în cătușe, la momentul ieșirii din parchete și al intrării în centrele de reținere. În opinia noastră, totul are la bază prezentarea excesivă, cu note uneori exagerate, de către televiziuni a acestor persoane. Presa este cea care, în număr considerabil, invadează intrările în parchete, centre de arest sau instanțe, pentru a filma persoanele acuzate (desigur sub protecție dreptului la informarea publicului), pe urmă tot o parte a acesteia invocând plimbarea, defilarea în cătușe, ca un abuz al organelor de anchetă.

Referitor la renunțarea la procedeul încătușării, Tratatul CEDO de la Roma, ca de altfel și Constituția României și Codul de procedură penală prevăd excepții de la dreptul la libertate al persoanei, instanța europeană lăsând statelor o marjă de apreciere proprie asupra cazurilor în care privarea de libertate se impune. În primul rând, referirea la încătușare în codul procedural este o supranormare, asemenea dispoziții aflându-și locul în legile speciale de executare a măsurilor preventive privative de libertate. În al doilea rând se poate observa că regula devine neîncătușarea, criteriile propuse pentru a delimita cazurile apelării la blamatele instrumente de indisponibilizare sunt însă profund aleatorii.

Astfel, referirea la infracțiunile comise prin acte de violență este una generală, cuprinzând o paletă largă de la lovire la omorul calificat. S-ar include și tâlhăria, violul - dar nu cel comis prin amenințare, lipsirea de libertate - dar din nou doar în forma atenuată, ultrajul.  Sustragerea de la urmărirea penală, ca o condiție a încătușării este din nou o noțiune largă, definită de doctrină ca fiind conduita prin care, cu rea-credință, persoana  încearcă să eludeze tragerea la răspundere penală. Sunt numeroase probleme practice în a aprecia dacă o conduită este sau nu una de sustragere de la urmărire, iar lăsarea acesteia la aprecierea organelor care ar executa măsura preventivă ar duce oricum la aprecierea discreționară. De fapt nu se precizează cine are în vedere condițiile, procurorul care dispune reținerea, judecătorul care arestează sau organul de poliție care aplică efectiv cătușele inculpatului? Va prevede procurorul în ordonanță sau judecătorul în încheiere dacă inculpatul se încătușează sau nu?

Privitor la a treia condiție, opunerea la măsura dispusă, nu vedem cum aceasta ar putea fi obiectivată. Pentru a exista opunere trebuie să existe o măsură, un început de restricție, iar aceasta să nu se facă prin aplicarea cătușelor. Este posibil ca procurorul să emită ordonanța, să o prezinte inculpatului, iar acesta să încerce să fugă din sediul Parchetului - aceasta pare situația avută în vedere. Cel care nu se sustrage prin fugă urmează a fi condus (eventual prin luarea de braț - deși nu se prevede) spre centrul de reținere. Este cunoscut că evadările sau tentativa la evadare imediat ulterioară momentului dispunerii unei măsuri sunt extrem de rare, prezența unei anume resemnări a acuzatului fiind un subiect interesant de studiu al psihologilor.

 Proiectul atribuit senatorului avocat Șerban Nicolae vine cu unele idei interesante ce pot fi discutate dar și cu altele care nu pot fi numite altfel decât năstrușnice. Sine ira et studio, propunerea este una care are șanse minime sa intre în vigoare.
(Avocatul Adrian Stan, Baroul Timiș)

Se propune apoi o anumită individualizare a măsurii preventive a reținerii și arestului, raportat la pericolul social avut în vedere la luarea acestora. Opinăm că individualizarea în concret o vor face astfel polițiștii care conduc persoana la audiere / judecată, ceea ce excede atribuțiilor lor. Pe de altă parte, nici instanța nu ar avea cum să facă o asemenea analiză, aceasta fiind impusă doar pentru luarea măsurii, nicidecum pentru felul de executare a ei în spațiul public.

Este adevărat că în materia arestării preventive CEDO a pronunțat multiple decizii, în care a constatat încălcarea dreptului la libertate și siguranță, însă domeniul este unul deosebit de sensibil, statele fiind cele care își dezvoltă criteriile de luare a măsurilor privative. Încătușarea nu este în sine o prelungire a privării de libertate, pentru că ea oricum se suprapune acesteia, dar lipsa uniformității ar duce la situații arbitrare. Limitarea trebuie să se facă la luarea măsurii, prin cenzurarea unor cereri nefondate, iar nu ulterior acesteia, după ce judecătorul de drepturi și libertăți a statuat.

În ceea ce privește limitarea temporală a controlului judiciar, plafonarea acestuia la 180 de zile indiferent de gravitatea infracțiunii pare de o blândețe excesivă, raportat la durata urmăririi penale în unele dosare. Adaptarea și modificarea controlului judiciar sunt instituții care pot diminua rigorile măsurii în timp, pe măsura diminuării pericolului încălcării unor obligații.

Excluderea dintre condițiile luării măsurii arestului la domiciliu a criteriului pericolului infracțiunii pare o agravare a situației prezente, deoarece, fiind o alternativă la arestul preventiv, arestul domiciliar trebuie luat prin analiza criteriilor de oportunitate care nu pot să excludă și fapta comisă.

Avocatul Adrian Stan, Baroul Timiș

Sursa: www.avocatura.com