#scrieDobrogea Slujitori şi creatori ai învăţământului românesc în Dobrogea revenită la Ţară (II)

Ion Bănescu şi-a început activitatea propriu-zisă de dascăl pe 12 septembrie 1896, predând limba franceză, germana şi geografia, la Gimnaziul clasic din Constanţa. Având cunoştinţe multilaterale, pe care le folosea, cu succes, în munca la catedră, acesta preda, când era nevoie, şi alte materii. Era un orator desăvârşit şi s-a impus ca un profesor sobru, autoritar, dar drept, care, la rândul lui, cerea de la elevi ordine, disciplină şi autodisciplină. Căuta să le insufle copiilor respectul pentru valorile neperisabile, ocupându-se, în mod deosebit, de formarea lor spirituală, naţională. În această idee, obişnuia să le spună elevilor săi mai mari: „Băgaţi bine de seamă, cine stăpâneşte cultura, stăpâneşte lumea, deci cultivaţi-vă ca să se întărească patria“. Îmbina educaţia şcolară cu cea spirituală, religioasă, neacceptând învoieli pentru prezenţa elevilor săi la slujba duminicală.
 
Elevii săi nu erau pedepsiţi, dar ironia sa fină pedepsea mai mult, nelăsând însă loc resentimentelor. Severitatea sa se manifesta în ceea ce priveşte ordinea, disciplina întemeiată pe instrucţie. Tot de la el însă venea şi indulgenţa, ceea ce denotă sufletul său „aproape desăvârşit“. Foştii săi elevi de la Şcoala Normală îşi aminteau, peste ani, disciplina de fier, ordinea, educaţia şi îngrijirea părintească pe care le-a imprimat-o Ion Bănescu.
 
Fără îndoială că pasiunea sa cea mai mare a fost geografia, pe care o concepea în strânsă legătură cu istoria, în relaţia continuă om-natură, în procesul umanizării spaţiului geografic. Tocmai de aceea, elevii săi au reţinut, în mod deosebit, lecţiile sale privitoare la Egipt, India şi Grecia.
 
Ion Bănescu s-a remarcat ca dascăl pasionat de meseria lui şi la gimnaziul (apoi, prin stăruinţa sa, devenit, liceu) „Mircea cel Bătrân“, unde se foloseau metode moderne de predare. Acesta va organiza, pentru elevi, excursii la siturile arheologice de la Adamclisi şi Histria.
 
Un fost elev, Ion Focşa, îşi aminteşte: „Am înaintea mea două texte, lucrări în scris din anii 1900-1901, cari printr-o fericită întâmplare au scăpat de devastările războiului. Aceste texte conţin tezele de istorie şi geografie, pe cari le dădeam, în cursul superior al liceului, după lecţiile sale. Din ele se desprinde că prelegerile ce le ţinea, nu erau lecţii obişnuite, ci adevărate cursuri. Legătura ce o făcea între evoluţia pământului, a omului precum şi a artei în diferite epoci evidenţiază cultura pe care o poseda“.
 
Simţul său anticipativ l-a determinat pe profesorul Ion Bănescu să lanseze opinii aparte privitoare la proiectul de reformă a Legii Învăţământului secundar şi superior, în 1897, dezvoltând o concepţie politică şcolară deosebit de modernă, conform cărora gimnaziile de patru ani să fie cu totul independente, absolvenţii săi să poată intra la şcoli cu aplicaţii practice, care să nu fie sucursale ale cursului superior, cum considera legea. Explicaţia sa este fundamentată de următoarea temere: absolvenţii de gimnaziu, conceput ca „jumătate de liceu“, în loc să se îndrepte spre şcolile practice speciale, „vor năvăli mai departe spre clasicism şi ştiinţe superioare, în vederea terminării liceului şi studiilor universitare, iar şcolile de aplicaţiuni practice vor trebui să se populeze ori cu elemente străine ca până acum, ori cu neputincioşi şi căzăturile naţionale, care nu s-au putut strecura prin liceu“. De asemenea, este adeptul introducerii taxelor şcolare, considerând că tinerii trebuiesc crescuţi în spiritul promovării valorilor individuale, statul netrebuind să devină „un fel de azil“. În acest fel, Ion Bănescu tindea spre întărirea autorităţii gimnaziilor - la care nu trebuia introdusă taxă -, în speranţa că acestea se vor constitui în adevărate pepiniere pentru tinerii cu aptitudini ieşiţi din şcolile medii.
 
Conform opiniei sale, examenul de admitere trebuia dat doar pentru cursul superior, iar gimnaziul să fie frecventat de toţi absolvenţii de şcoală primară. În ideea necesităţii exigenţei în licee, propunea eliminarea examenelor de corijenţă şi a repetenţiei: „Nu e de nici un folos pentru stat ca să-şi cheltuiască bugetul cu toate nulităţile şi impotenţele intelectuale, lenevirii şi căzăturilor intelectuale să nu li se facă nici o concesie“.
 
În ceea ce priveşte recrutarea cadrelor didactice, consideră că nu sunt necesare atât diplomele de licenţă sau doctoratul - „mai mult titluri academice, decât titluri de carieră de stat“ -, ci mai cu seamă examenul de capacitate.
 
Revizorul şcolar Ion Bănescu făcea inspecţii de zile şi săptămâni în judeţ, rezolvând problemele la faţa locului şi în prezenţa autorităţilor. Într-o lună colinda de la Ostrovul Silistrei până la Tulcea. „Nu dascălii, dar cei de altă slujbă tremurau de numele lui. Energic până la violenţă, nu s-a dat în lături de a lovi un notar pentru că nu pusese toată stăruinţa ca să aducă lemne la şcoală“. Institutorul I. Costacea îşi amintea: „Parcă-l văd şi acum, umblând cu căruţa de Dobrogea, cu instrumente pentru tras pe teren planurile primelor localuri de şcoli în această parte a ţării… Autoritar şi sever când era vorba de împlinirea datoriei, blând şi bun, când vedea că corpul didactic dobrogean îl urmează, Ion Bănescu ne-a învăţat pe toţi să ne îndeplinim misiunea sfântă…, fără a fi înjosiţi, fără a fi pedepsiţi, ci numai din spiritul de imitaţie a luptei şi muncii sale fără preget şi a idealului naţional, pe care nu neglija a ni-l pune veşnic în vedere în toate procesele verbale de inspecţiune“. Timp de 15 ani în această funcţie, a fost schimbat numai de vreo 2-3 ori, dar rechemat imediat.
 
Realizările sale din timpul în care a fost revizor şcolar şi director al Şcolii Normale şi al Gimnaziului ni-l prezintă ca pe un foarte bun şi energic administrator, un observator atent al vieţii politice şi culturale, un om cu idei juste în materie de politică şcolară. În 1906, lui Ion Bănescu îi era recunoscută activitatea, prin acordarea „Medaliei Muncii cls. I pentru învăţământ“.
 
Felul său de a munci în calitatea de revizor şcolar, cunoaşterea realităţilor la faţa locului, dragostea şi interesul pentru geografie, demografie şi etnografie au făcut din Ion Bănescu un bun cunoscător al Dobrogei. De aceste calităţi au beneficiat topografii militari care au realizat prima hartă topografică a Dobrogei - în 1880 - şi Grigore Tocilescu, în depistarea aşezărilor antice şi în campaniile de săpături arheologice.
 
De altfel, Bănescu aduna inscripţii antice în ideea realizării unui muzeu şi trimitea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti rapoarte de specialitate, descriind împrejurările şi locul descoperirii pieselor adunate. De asemenea, publica articole de arheologie, mai ales despre Adamclisi. Drept recunoaştere a meritelor sale, în 1882, Grigore Tocilescu i-a decernat titlul onorific de „inspector al antichităţilor din Dobrogea“. La Expoziţia română din Bucureşti din 1906, a fost recompensat cu „Medalia cl. I aur“ pentru cercetări arheologice.
 
Datorită inteligenţei sale, culturii sale deosebite în domeniul istoriei, geografiei şi filologiei, devine un erudit cercetător şi în domeniul etnografiei dobrogene, îmbinând observaţiile de la faţa locului cu izvoarele scrise şi culegerea de date. Astfel se explică de ce profesorul Universităţii din Geneva, antropologul elveţian Eugene Pittard, bun cunoscător al Dobrogei, recunoştea că, fără ajutorul lui Ion Bănescu - pe care îl considera „un istoric încercat“ -, ar fi „bâjbâit prin problemele acestei provincii“, fapt pentru care, într-o scrisoare publicată în „Analele Dobrogei“, îşi exprimă preţuirea pentru omul de ştiinţă şi îndrăgostitul de Dobrogea.
 
Ion Bănescu a fost ales membru al Societăţii Etnografice din Franţa, fiind recompensat cu „Medalia Academiei din Paris“ pentru lucrările sale ştiinţifice. De asemenea, i s-a decernat şi „Răsplata muncii“ cl. I pentru lucrarea „Harta etnografică a Dobrogei“ şi a fost ales membru al Societăţii Geografice din România.
 
Ion Bănescu s-a remarcat şi prin conferinţele sale despre Dobrogea, ţinute la Ateneul Român, fiind privit ca unul dintre specialiştii pe probleme istorice, naţionale şi economice ale ţinutului dintre Dunăre şi Mare. Nu doar conţinutul discursurilor sale au atras atenţia, ci şi stilul său elocvent, imaginaţia sa şi viziunea realităţii. Nu doar cuvântul lui s-a impus, ci şi scrisul. Prin aceste moduri s-a remarcat şi ca un luptător „fanatic“ pentru acordarea de drepturi politice pentru dobrogeni.
 
Valoarea omului şi profesionistului Ion Bănescu l-a impus în funcţia de preşedinte al Comisiei interioare a oraşului, apoi în cea de consilier comunal, fiind ales primar al Constanţei de două ori - o dată pentru jumătate de an, în 1900, apoi între 1905 - 1907. Nici pe acest post nimeni nu a îndrăznit să-i pună la îndoială moralitatea şi nici calităţile administrative. Presa timpului îl prezintă ca pe un om inimos, luminat, suflet entuziast, harnic, cu o energie rară, perspicace, cu vederi peste timp, care, în cei 32 de ani cât a stat pe meleaguri dobrogene, şi-a închinat întreaga sa energie binelui public şi ţării.
 
Ion Bănescu a murit sărac, dar cinstit, în 1909, fiind urmat, la un an, de soţia sa, Elena Bănescu, institutoare modestă, dăruită total meseriei sale şi creşterii copiilor, care, după moartea părinţilor lor, au crescut în orfelinate. Unul dintre ei, ofiţer în Primul Război Mondial, ajunge comandant al Liceului militar „Mihai Viteazu“ de la Mănăstirea Dealu şi, colonel în rezervă, va cultiva amintirea tatălui său, uitat de municipalitate, care, în perioada interbelică, va „binevoi“ totuşi să-i ridice un modest bust, operă a sculptorului D. Paciurea, aproape ascuns vederii, în părculeţul de pe bulevardul Tomis.
 
În finalul acestei prezentări, amintim cuvintele deosebite ale ministrului Take Ionescu, la înmormântare: „A lucra cu Bănescu a fost pentru mine o adevărată bucurie, ori de câte ori de soartă mi-a fost dat să fac să se folosească ţara de experienţa şi de entuziasmul lui. Ministru al Instrucţiunii Publice, Bănescu m-a făcut să înfiinţez Şcoala Normală din acest oraş… Bănescu nu a lucrat pentru Dobrogea cu cuget de răsplată; el a muncit, el s-a topit de muncă pentru Dobrogea dintr-un alt îndemn mai curat: din nemărginita lui dragoste pentru provincia sa de adopţie“. 
 
Sursa foto: Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa
 
Despre Lavinia Dumitraşcu
 
Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 
 
Citeşte şi: 
 

ZIUA de Constanţa lansează, în curând, Îndreptarul de iubire

Zi după zi, până la Ziua Dobrogei, ZIUA de Constanţa va fi semnalul, apelul, conştiinţa care #sărbătoreşte Dobrogea

Ziua Dobrogei, 139 de ani. 14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017

Ziua Dobrogei

#scrieDobrogea Slujitori şi creatori ai învăţământului românesc în Dobrogea revenită la Ţară (I) - galerie foto

#citeşteDobrogea „Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei“ (document)

#sărbătoreşteDobrogea Vasile Pârvan, „Dobrogea“