#citeșteDobrogea După „Marele Război“ - evocări impresionante ale regăsirii provinciei pustiite, din „Arhiva Dobrogei“

În „Arhiva Dobrogei“, „publicațiune trimestrială” editată de Constantin Moisil și Constantin Brătescu și aflată în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța, regăsim, în vol. II, nr.1 din 1919, un text impresionant despre revenirea din exil, în provincia atât de încercată în Primul Război Mondial.
 

 
Dobrogenii, fugiți din calea urgiilor către Moldova, se întorc în toamna anului 1918, pentru a-și regăsi, cu durere, satele și orașele ruinate, peisajul dezolant trezind „multă jale şi pustiu în frumoasa noastră provincie dobrogeană”.
 
Realitatea dură găsită imediat după sosire „a întrecut cu mult așteptările noastre. Stâlpii uriaşi ai podului de peste Borcea, llpsiţi de cununa lor dantelată de oţel, peste care alergau din largile câmpii ale Ţării spre valurile Mării şi avuţia şi sufletul românesc, mărturisiau acolo, ca un simbol dureros, ruptura vremelnică a Dobrogei de trupul patriei-­mame. Am trecut fluviul şi lacrimi amestecate cu ură au răscolit sufletul nostru. Oraşele noastre nu mai erau ora­şele însufleţite şi pline de zvonul vieţii de odinioară, ci ne priveau ca nişte hârci uscate cu ochii scoşi, din zi­durile ruinate, din ferestrele şi uşile oarbe, din ferăriile răsucite de dogoarea focului, din murdăria vremii aşternută peste ele.
 
Satele noastre nu mai erau satele mulţămite şi fremătând de hărnicia zilelor de lucru şi de bucuria zilelor de sărbătoare; ci multe din ele, cele mai multe, stau aproape pustii, ca nişte cimitire învechite, cu albele şi curatele căsuţe dărâmate, ele care erau căminuri fericite de veterani, colonii de albine neobosite, puternice şi întinse comune de vechi dobrogeni, cu grai romanic. Şi pe mulţi dintre aceia cari, prea legaţi de vatră, au rămas să îndure jugul unui duşman sălbatec,însufleţit de ură, de invidie neagră şi de duhul distrugerii, nu i-am mai regăsit bucurându-se de lumina curată a cerului, dobrogean; ci au răposat blajini sub mâini de fiară, sporind numărul martirilor pentru patrie. Am regăsit ogoarele năpădite de burueni sălbatece, căminurile sparte, mii de orfani rămași pe drumuri, averile risipite și predate, frigul și vânturile triste ale mării șuerând peste stepa pustiită printre ruine.
 
Am simţit atunci că barbaria ce a trecut peste cea mai nefericită dintre provinciile româneşti, ne-a întors până aproape de anul 1877 şi că ni se cere o nouă muncă titanică spre a reda României grădina fericită de odinioară”.
 

Constanța - „metropolă a Mării Negre“, fereastră largă și luminoasă prin care România privește către lume

Istoria ne arată că populația dobrogeană a reușit să înlăture în mod rapid toate vicisitudinile create de război. Unirea tuturor românilor într-un singur stat național de 295.000 km2 cu 18,5 milioane de locuitori și stăpânirea unui litoral de 460 km între gura Nistrului și Ecrina (Ecrene în turcește) au adus Dobrogei o prosperitate deosebită, așa cum ne-a demonstrat-o nivelul dezvoltării sale generale din perioada interbelică.
 
Iar autorii nu uită să facă, în final, o prevestire a acestui reviriment, insistând asupra necesității ca orașul Constanța să devină centrul economic și cultural al acestei provincii.
„După cum în perioada romană an­ticul Tomis se ridicase la o asemenea strălucire, în cât cu drept cuvânt i s-a zis «metropola Pontului Euxin», tot ase­menea şi în timpul nostru Constanţa este predestinata a ajunge unul din cele mai mari şi mai frumoase oraşe ale Ro­mâniei nouă. Dela limanul Nistrului şi până la stâncile Caliacrei nu e un loc mai potrivit pentru desvoltarea unui port măritim românesc; nicăeri coasta mării şi hinter­landul nu contribuie în chip mai lesnicios la creşterea şi înflorirea unui alt port decât la Constanța, care rămâne fără de rival.
 
Fiind singura fereastră largă şi luminoasă prin care România priveşte cu ochi senini spre întinsul apelor pe care plutesc mii de corăbii încărcate cu avuțiile lumii, Constanţa - care şi în România mică creştea ca un făt frumos din basme - cât altul într'o lună, el într'o zi - astăzi având în spate bogăţiile unui teritoriu de două ori mai întins, va ajunge în scurtă vreme să lase în urmă marile porturi dunărene, Galaţii şi Brăila, şi să rivalizeze cu Odesa. Şi nu va fi mândrie mai le­gitimă pentru orice Român de cât să-i poată zice «metropolă a Mării Negre».
ViitoruI Constanţei, prin urmare, este cel economic. Dar paralel cu această faimă către care fatal se în­dreaptă, Constanţa trebuie să devie şi un centru cul­tural de mâna întâi. Aci trebuie să se concentreze for­țele intelectuale ale României transdunărene și de aci trebuie să pornească razele oricărei iniţiative culturale dobrogene. La incepaţ prin manifestări mai modeste, mai târziu prin manifestări de aşa natură, încât să facă cinste oricărui centru cultural apusean”.
 
Articolul, cu titlul „După război“, poate fi citit în vol. II, nr. 1 din 1919 al revistei „Arhiva Dobrogei“, ce poate fi descărcată gratuit din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța.
 
Sursa foto: Carte poștală din Arhiva ZIUA de Constanța